Al doilea model de discurs filosofie ( cel care optează
pentru teoria manifestării, pentru analiza condiţiilor, pentru critica implicitului şi pentru comentariul sub c Pe margine: ,,dar filosofia nu este ea însăşi mai obiect decât sufletul, Dumnezeu sau lumea".
d Conjectură: cuvânt greu lizibil.
177
Michel Foucault
formă de reculegere şi de memorie) corespunde celui de-al doilea tip de raporturi între metafizică şi ontologie - adică în egală măsură filosofiei postkantiene.
Necesitatea acestei legături este uşor de demonstrat. Dacă
discursul filosofie se legitimează ca mişcare a adevărului manifestându-se el însuşi, subiectul nu va apărea sub forma certitudinii, cu existenţa lui indubitabilă, ci ca fenomen pur şi simplu. Inutil să căutăm, pentru a legitima punctul de pornire al discursului, o substanţă gânditoare care îşi ia în posesie propria existenţă: subiectul va putea să apară doar ca manifestare fenomenală. Ceea ce nu înseamnă că nu va avea existenţă, ci doar că singura existenţă care va fi manifestă va fi cea care se dă sau se ascunde în interiorul fenomenelor. Fiinţa este dată în fenomenul însuşi, discursul care enunţă fenomenul este discursul fiinţei, iar subiectul, departe de a trimite la o existenţă mai profundă, nu este decât forma primă (ini
ţială, imediată, naivă) sub care fiinţa se dă ca fenomen.
Existenţa metafizică a subiectului dispare în acelaşi timp în care se pune problema de a şti ce este, în rădăcina ei, fiinţa fenomenelor - voinţă, viaţă, logos sau Fiinţa însăşi. În spaţiul deschis de imposibilitatea unei existenţe metafizice a subiectului, se naşte o interogaţie ontologică
ce pune în discuţie fiinţa fenomenelor. La fel, existenţa lui Dumnezeu nu este indispensabilă pentru analiza condiţiilor fundamentale şi a formelor finitudinii, căci această existenţă n-ar fi accesibilă decât înăuntrul acestor condiţii, astfel încât Dumnezeu apare doar în raport cu această finitudine (dată fiind maniera în care finitudinea apare şi se anunţă sieşi, în nefericire şi blestem; sau dată
fiind maniera în care finitudinea încearcă să se ascundă
178
Filosofie, metafizică, ontologie
sieşi, se uită şi se pierde sub o formă străină). Finitudinea nu-l mai dovedeşte pe Dumnezeu (ori, mai degrabă, nu mai are nevoie de Dumnezeu pentru a fi gândită); pornind de la ea, dimpotrivă, toate experienţele vor putea fi definite (existenţele înţelese ca fenomene); ea conferă
fiinţă fenomenelor. Analitica finitudinii va fi în sine fundament ontologic. În sfârşit, existenţa unei lumi nu mai e necesară pentru a trece de la critică la interpretare şi pentru ca descoperirea implicitului, modificând chipul lumii, să-i reveleze logosul. Căci ceea ce se descoperă
astfel nu sunt nicidecum legile naturii, ci semnificaţiile care au fost înscrise şi stabilite de către om. Prin urmare nicio existenţă nu este descoperită astfel, ci doar fiinţa omului, manifestându-se prin toate lucrurile din lume şi prin toate evenimentele istoriei sale. În vreme ce doctrinele certitudinii, ale genezei şi ale examinării presupuneau sufletul, Dumnezeu şi lumea ca index ontologic a ceea ce întemeia certitudinile, originea oricărei geneze şi principiul tuturor ordinilor, doctrinele fenomenului, ale finitudinii, ale conştientizării nu implică niciuna dintre aceste existenţe, ci doar raportul între bogăţia indefinită a fenomenului si I
fiinta
I
finită a omului7. Destructia
I
metafizicii se va face de acum într-o ontologie stranie, deoarece se va căuta definirea în ea a fiinţei omului, însă pornind de la fenomene ale căror condiţii de apariţie şi limite sunt definite ele însele prin această fiinţă.
Acest cerc antropologic este cel care face ca filosofia de după Kant să fi cunoscut, aproape simultan, două forme opuse, dar care aveau aceleaşi condiţii de apariţie. Una poate fi desemnată prin cuvântul „pozitivism": i-a revenit fatalităţii pozitivismului (deşi nu acesta a fost la 179
