Filosofie, metafizică, ontologie
a descrie deplasarea kantiană, pornind de la raporturile pe care le stabileşte între cele patru domenii primare. Ne amintim că, de la Descartes până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fundamentul originar se ordonează în funcţie de subiect, iar în funcţie de fundament se ordonează
practica şi în funcţie de practică se ordonează raţiunea lumii; începând cu secolul al XIX-lea, subordonările se fac în sens invers. La Kant însă, nu există subordonare nici într-un sens, nici în celălalt, ci adecvare şi, pentru a spune aşa, echilibru: subiectul este pe deplin fundament, iar fundamentul nu se descoperă niciodată decât în forma subiectivităţii transcendentale. Acest fundament care e forma universală a raţiunii este, ca lege morală, şi ceea ce permite să se acţioneze şi [el] deschide domeniul practicii: legea universală şi libertatea sunt perfect reciproce; această practică este, la rândul său, adecvată unei lumi a cărei ordine este aranjată în raport cu ea. Vedem că de această dată cele trei Critici corespund fiecare punerii în raport şi adecvării a două dintre domeniile primare pe care discursul filosofie le constituise de multă vreme.
Şi dacă adăugăm că pentru Kant ordinea lumii, aşa cum se revelează în finalitatea sa generală, tinde să manifeste omul şi umanitatea ca subiecţi ai istoriei şi toată istoria converge spre această manifestare, ne dăm seama că teoria istoriei desăvârşeşte în chip necesar edificiul criticii kantiene. Într-un sens, toate deplasările fundamentale erau realizate odată cu [Critica] raţiunii pure; dar, în acelaşi [timp], prima critică, cea care le face posibile pe toate celelalte, se aşază alături de ele într-o arhitectură mai vastă şi se poate demonstra cu uşurinţă că aceasta corespunde funcţionării de ansamblu a discursului filosofie.
183
Michel Foucault
Discursul filosofie a căpătat forma pe care i-o cunoaştem din secolul al XIX-lea încoace, pornind de la această deplasare kantiană. În acest sens, opera lui Kant se află exact în centrul, în punctul de echilibru al întregii filosofii occidentale, aşa cum s-a instaurat ea la începutul epocii clasice. Kant nu s-a îndepărtat de modul de a fi al acestui discurs; nu i-a inventat obiecte sau teme noi, ci l-a făcut să treacă de la unul din aceste două modele posibile la celălalt; i-a găsit, cum ar spune logicienii, o nouă semantică. Dar între ceea ce s-a petrecut înainte de Critică şi ceea se s-a petrecut după ea nu există simetrie perfectă. În măsura în care, într-adevăr, funcţia interpretativă a discursului filosofie a devenit memorie şi reamintire, în măsura în care el s-a văzut legat necesarmente de o doctrină a istoriei, al doilea model nu putea să-l ignore pe primul şi nu putea evita raportarea la el.
Cotitura kantiană şi ceea ce a precedat-o au fost mereu prezente în discursul filosofie care i-a urmat. Toată filosofia până astăzi a fost postkantiană: ceea ce înseamnă
deopotrivă că ea îşi datorează existenţa doar mutaţiei critice, că nu poate evita să-şi găsească în Kant condiţia sa de posibilitate şi că, prin urmare, această recuprindere în istoria ei, la care este invitat discursul filosofie, o obligă
la o reflecţie despre Kant11• Filosofia din secolul al XIX-lea încoace nu poate să spună ce este fără să spună în acelaşi timp ce [anume sunt] pentru ea opera lui Kant şi sensul criticii; însă, totodată, a fi postkantian înseamnă a încerca să inventariezi condiţiile pe care critica le-a stabilit filosofiei, a încerca să scapi de ceea ce era doar programatic în opera kantiană pentru a regăsi o posibilitate a filosofiei care să nu fie doar reflecţie asupra posibilităţii 184
Filosofie, metafizică, ontologie
sale; a fi postkantian implică deci în acelaşi timp a urca dincolo de Kant. Astfel încât întoarcerea la Kant, ca un cuvânt de ordine reluat neîncetat în secolul al XIX-lea, a fost mereu ambiguă; a nu se uita mutaţia kantiană, în folosul formelor de filosofie care îi erau anterioare, dar a nu se uita nici faptul că dacă putem încă filosofa într-o formă modernă e datorită modificărilor operate de Kant în discursul filosofie.
Toate filosofiile postkantiene au aşadar un raport de nezdruncinat cu ceea ce precedă critica, ca şi cum ar fi vorba de a regăsi în interiorul spaţiului definit de Kant ceea ce fusese posibil înainte de constituirea lui. Pentru această mişcare, filosofia lui Fichte şi, la extremitatea cealaltă, fenomenologia sunt fără tăgadă exemplele cele mai evidente12• Deducţia fichteană plecând de la principiul identităţii face să funcţioneze discursul filosofie deopotrivă ca dezvăluire a unei evidenţe ce trebuie să-l legitimeze pe el însuşi şi ca manifestare a ceea ce face posibile toate fenomenele, constituind astfel condiţia lor generală; analiza imaginaţiei şi cea a finitudinii vor fi identificate deoarece subiectul îşi întemeiază propria finitudine în forma imaginaţiei; iar activitatea liberă prin care subiectul ia cunoştinţă despre ceea ce este (absoluta libertate) e unul şi acelaşi lucru cu descifrarea deductivă
a ordinii lumii. Putem identifica în fenomenologia lui Husserl acelaşi efort pentru a regăsi modelul prekantian al discursului filosofie pornind de la modelul postkantian.
Dar, în vreme ce la Fichte acest efort se face prinf definirea Şters: ,,o identificare a «doctrinelor» (fenomen şi certitudine), la Husserl ea se face printr-o identificare a domeniilor [cuvânt barat] definiţia unei forme [ .. . ]".
185
