Filosofie, metafizică, ontologie
şi a cuvintelor limbii acestuia 11 şi o „analitică a finitudinii şi a existenţei umane şi [ ... ] o permanentă tentaţie de constituire a unei metafizici a vieţii, a muncii şi a limbajului 11 (M. Foucault, Cuvintele şi lucrurile, op.cit., p. 426, subliniat în original). Cele dintâi caracterizează după el epistema clasică, în vreme ce următoarele caracterizează epistema modernă.
8. I. Kant, ,, Prefaţă la ediţia întâi din anul 1781 11, în Critica raţiunii pure, op.cit., pp. 21-29.
9. Judecăţile sintetice a priori (asemenea judecăţilor matematice) sunt pentru Kant universale şi necesare, căci sunt independente de experienţă şi întemeiate exclusiv în raţiune (a prian), fiind în acelaşi timp informative, deoarece ne extind cunoaşterea (sintetice). A pune întrebarea despre posibilitatea acestor judecăţi înseamnă atunci a se întreba în cel fel poate să progreseze gândirea fără ajutorul experienţei: ,,fiindcă experienţa, ca sinteză
empirică, este deci în posibilitatea ei unicul mod de cunoaştere, care dă oricărei alte sinteze realitate, aceasta, ca cunoştinţă
a priori, are adevăr (acordul cu obiectul), numai cu condiţia de a nu contine nimic mai mult decât este necesar unitătii sinteti-
'
'
ce a experienţei în genere. [ ... ] În felul acesta, judecăţi sintetice sunt posibile a priori când raportăm condiţiile formale ale intuiţiei a priori, sinteza imaginaţiei şi unitatea ei necesară într-o apercepţie transcendentală, la o cunoaştere empirică posibilă în genere şi zicem: condiţiile posibilităţii experienţei în genere sunt în acelaşi timp condiţii ale posibilităţii obiectelor experienţei şi de aceea au valabilitate obiectivă într-o judecată sintetică a priori.
(I. Kant, Critica raţiunii pure, op.cit., p. 184, subliniat în original).
1 O. După cele două prefeţe (la ediţiile din 1781 şi 1787) şi introducere, Critica raţiunii pure a lui Kant se compune din „Teoria transcendentală a elementelor 11 şi din „ Teoria transcendentală a metodei 11• ,, Estetica transcendentală 11 corespunde primei părţi din „Teoria transcendentală a elementelor 11, în vreme ce
„Analitica transcendentală 11 şi „Dialectica transcendentală" sunt cele două „diviziuni 11 care compun „Logica transcendentală", adică a doua parte din „Teoria transcendentală a elementelor".
Vezi M. Foucault, Cuvintele şi lucrurile, op.cit., pp. 408-460.
189
Michel Foucault
11. În ultimii ani ai vieţii, Foucault revendică din ce în ce mai clar moştenirea kantiană pentru propria muncă filosofică. Totuşi el nu se referă la Kant din Critici, ci mai degrabă la cel din Ce sunt Luminile? ( Was ist Aufklărung? 1 784) şi din Conflictul facultăţilor (1 798). În mai multe rânduri, în acei ani, Foucault îl prezintă pe Kant drept iniţiatorul celor două „mari tradiţii critice între care s-a împărţit filosofia modernă" începând cu secolul al XIX-iea: pe de o parte, o „analitică a adevărului", punând „problema condiţiilor sub care o cunoştinţă adevărată este posibilă"; pe de altă parte, o „ontologie a prezentului" sau o „ontologie a noastră înşine", punând problema actualităţii, a „câmpului actual al experienţelor posibile". Foucault concluzionează: ,,Această
formă de filosofie [ontologia actualităţii] a fost cea care, de la Hegel la Şcoala de la Frankfurt, trecând prin Nietzsche şi Max Weber, a pus bazele unei forme de reflecţie în interiorul căreia am încercat să lucrez eu însumi" (M. Foucault, ,,Ce sunt Luminile? (li)", în Ce este un autor?, op.cit., p. 88.
12. Pentru o teză analoagă, vezi M. Foucault, Cuvintele şi lucrurile, op.cit., pp. 339-341; Foucault susţine aici că începând cu Kant s-a pus, pe de o parte, ,,problema raporturilor între câmpul formal şi câmpul transcendental" şi, pe de altă parte, ,,problema raporturilor între domeniul empiricităţii şi fundamentul transcendental al cunoaşterii". Prima formă de filosofie se manifestă „în întreprinderea fichteană, în care totalitatea domeniului transcendental este genetic dedusă din legile pure, universale şi goale ale gândirii", în vreme ce a doua apare mai întâi cu
„fenomenologia hegeliană" şi apoi la Husserl, care încearcă „să
ancoreze drepturile şi limitele unei logici formale într-o reflecţie de tip transcendental şi să lege, pe de altă parte, subiectivitatea transcendentală de orizontul implicit al conţinuturilor empirice, pe care doar ea are posibilitatea să le constituie, să le menţină
