195
Michel Foucault
unele altora şi coordonate între ele; dacă am continua analiza, dacă am străbate domeniul alegerilor celor mai generale pentru a ajunge în zona celor mai particulare, dacă am urma sistematic una dintre căile propuse la fiecare bifurcaţie, verificând dacă este compatibilă cu drumurile alese anterior, n-am ajunge oare astfel la nivelul descris în mod tradiţional ca sistem filosofic2? Dusă până
la definiţia alegerilor ultime, actuala descriere ar trebui să fie echivalentă cu analiza unei filosofii realmente existente în funcţie de conceptele sale fundamentale şi de modul lor de articulare. Şi dacă, prin absurd, am putea să o desfăşurăm în întregime în cele două dimensiuni ale sale (în profunzime, până la alegerile ultime ale sistemelor particulare; în întindere, ţinând cont de toate deciziile posibile şi de ceea ce implică fiecare), ar trebui să
reconstituim pur şi simplu istoria generală a filosofiei din ultimele trei secole. Într-un sens, această convergenţă în stadiul ultim al descrierii ar putea avea valoare, dacă nu de probă, cel puţin de confirmare prin fapte. Dar, la drept vorbind, ideea unei asemenea convergenţe este mai periculoasă decât garanţiile presupus liniştitoare pe care ea le oferă, la o adică. Asta pentru că, mai întâi, promisiunea unei redescoperiri a sistemelor, în corpul lor vizibil, este amânată la infinit: atât de mare este numărul subdiviziunilor care separă necesităţile generale de deciziile celor mai localizate, încât e practic imposibil să fie parcurse toate. Presupunând chiar că am putea - trecând succesiv prin toate aceste filtre de decizie - să ajungem până
la caracteristicile esenţiale ale unui sistem pe care orice istoric ar putea şi el să-l descopere, la o lectură simplă a sistemului, am obţine în felul acesta o confirmare? Nu 196
Descrierea filosofiei
am fi bănuiţi că am răsturnat ordinea analizei, prezentând drept rezultat ceea ce jucase, de fapt, rolul de punct de pornire? Toate aceste funcţii generale ale discursului filosofie, din care s-a încercat realizarea unor condiţii de posibilitate anterioare fiecărui enunţ efectiv, nu au fost ele oare obţinute pur şi simplu prin abstracţie, pornind de la ceea ce era manifest în sisteme? Nu au fost extrapolate şi metamorfozate în forme generale ale elementelor a căror experienţă a demonstrat, fără nimic în plus, că
aparţineau în comun mai multor filosofii?
Trebuie să facem aici o distincţie importantă: analiza prezentă are de-a face cu „filosofia" cel puţin aşa cum s-a constituit ea şi s-a manifestat în istoria Occidentului de la începutul epocii clasice; faptul brut al acestei existenţe, trăsătura caracteristică ethnos-ului nostru, că a existat, că există încă un anumit număr de enunţuri şi discursuri care se dau drept „filosofie" şi dintre care multe sunt numaidecât recunoscute ca atare -
acest fapt este într-adevăr orizontul analizei: despre el se vorbeşte, în el se închide, dar tot pe el se străduieşte ea să-l ocolească; însă acesta nu este nici asimilabil, nici reductibil la succesiunea sau la simultaneitatea unor sisteme filosofice având între ele asemănări, înrudiri sau raporturi de filiaţie. Că există „filosofie" printre atâtea alte discursuri - dintre care unele sunt anonime şi cotidiene, altele desemnate ca ştiinţifice, politice, literare etc. - este un lucru; că aceste discursuri îmbracă
forme printre care pot fi constatate analogiile [este un alt lucru]. Dar când se spune că este vorba aici de două
lucruri diferite, nu vrem să se înţeleagă faptul că ele sunt perfect independente unul faţă de celălalt şi că se 197
Michel Foucault
supun la două regimuri care se ignoră. De fapt, nu există
îndoială că organizarea conceptuală a filosofiilor se articulează la exigenţele interne ale discursului filosofie şi ale funcţiilor sale prime. Însă această articulare nu este de ordinul purei şi simplei continuităţi. Încercând să
analizeze faptul că există filosofie şi să stabilească ceea ce e propriu acestui discurs, nu se caută definirea a ceea ce poate fi comun între mai multe sisteme; ideea nu este de a aduce la lumină problemele fundamentale cărora li s-ar putea recunoaşte constanţa pe jumătate secretă
dedesubtul diverselor soluţii vizibile; nu este vorba de a reconstitui - în termeni ceva mai generali, deci mai puţin determinaţi - sistemul de ansamblu, analogonul operei, cvasifilosofia pe care ar fi scris-o vreme de trei secole, complicitatea tăcută a unor texte care, măcar în parte, se opun unele altora, când nu se ignoră de-a dreptul. Cu alte cuvinte, nu este vorba de a instaura tabelul
„conceptelor de concepte" în care diferitele filosofii ar putea să-şi găsească un soi de principiu al generalizării şi raţiunea înrudirii lor, ci mai degrabă de a stabili conceptul funcţiilor care permit discursului să construiască, să
inventeze, să împrumute, să transforme aceste concepte zise „filosofice". O asemenea diferenţă între „concepte de concepte" şi „concepte ale funcţionării conceptelor"
permite opoziţia dintre descrierea prezentă şi istoria filosofiei şi demonstrarea felului în care, în ciuda tuturor, ele se raportează una la cealaltă.
De obicei, înţelegem prin dimensiunea discursivă a filosofiei elaborarea unui anumit domeniu prealabil şi autonom care ar fi filosofia însăşi în plenitudinea drepturilor sale, dar care nu ar putea fi niciodată înfăţişată
198
Descrierea filosofiei
altfel decât prin discurs; această elaborare ar cuprinde punerea în formă conceptuală a experienţelor originare sau a altor concepte mai vechi; ea ar mai pretinde şi definirea semantică precisă a cuvintelor prin care sunt desemnate aceste noi forme conceptuale; totodată, ar impune şi schiţarea articulărilor teoretice care pot să le lege unele de altele; în fine, alegerea parcursului care îngăduie manifestarea acestor formaţiuni conceptuale şi reţeaua lor de apartenenţă, într-o serie de propoziţii ce-şi urmează unele altora. O asemenea analiză a discursului filosofie presupune că filosofia preexistă discursului său ca un câmp teoretic care ar deţine în el însuşi propriile legi şi ar prescrie de departe modul în care se poate, în care trebuie ca el să fie transcris în enunţuri. Comentariul unei filosofii, ceea ce se numeşte în mod curios „istoria"
ei, constă în a face discursul său cât mai transparent cu putinţă, ca să apară, dedesubtul cuvintelor sau printre ele, fraze, capitole şi cărţi, pura arhitectură a conceptelor, experienţa unică modulându-se indefinit, jocul propoziţiilor fundamentale care formează un soi de axiomatică3• În orice caz, este vorba de a regăsi câmpul prediscursiv pentru care discursul vizibil al filosofului este unul dintre modelele posibile şi, la drept vorbind, singurul; din acelaşi câmp prediscursiv, discursul istoriei trebuie să constituie modelul difuz, paradoxal, auxiliar şi derivat. Deoarece enunţă şi el acest domeniu anterior discursului şi pentru că are drept sarcină exactă să-l redescopere şi să-i redefinească elementele, el este, alături de opera analizată, un alt model al lui. Deoarece nu are drept scop să articuleze în mod direct acest domeniu în el însuşi, ci doar în raportul său cu modelul discursiv 199
