fundamentale corespunde funcţiei reflexive a discursului; ea caută, într-adevăr să readucă la lumină ceea ce se poate afla la originea discursului în această geneză
ideală care îl stârneşte mereu şi mereu şi care defineşte limitele orizontului său. A explica o filosofie ca ideologie înseamnă a te plasa în interiorul funcţiei critice a discursului pentru a o exersa asupra lui însuşi; înseamnă
a căuta să defineşti ce cantitate de elemente implicite e prezentă în discurs, ce sistem de aparenţe trezeşte şi care sunt operaţiunile practice vizate sau efectuate în el. În sfârşit, a trata filosofiile ca pe nişte descifrări ezitante ale unui cuvânt unic înseamnă a relua funcţia interpretativă
a oricărui discurs filosofie, întrucât e vorba de a regăsi acel logos pentru care filosofiile ar fi un fel de memorie amnezică, de enciclopedie parcelară. Istoria filosofiei nu greşeşte când consideră că „face parte" din filosofie şi că
în acest sens se opune istoriei ştiinţelor, care nu a fost încă niciodată o ştiinţă, sau istoriei literaturii, care nu a fost niciodată în mod direct şi legitim o operăb. Istoria filosofiei locuieşte în funcţionarea· discursului filosofie.
Dar ea nu-i constituie pur şi simplu reflectarea şi imaginea gratuită. În raport cu el, are un rol foarte precis de jucat. La o primă vedere, se pare că istoria filosofiei, deşi ia ca obiect singular toate manifestările discursului filosofie, are drept rezultat ştergerea formei lui particulare: şi, prin asta, nu sunt urmărite pur şi simplu aceste
„reducţii" care fac să apară filosofiile ca supravieţuiri de forme religioase sau ca nişte operaţiuni politice, nu se b Notă de subsol a lui Foucault: ,, Nu negăm aici existenţa unui raport intrinsec între discursurile literare sau ştiinţifice şi posibilitatea de a face istoria lor".
204
Descrierea filosofiei
desemnează simplu reducţia „ideologică" a filosofiei, ci cele patru modalităţi majore ale istoriei sale. Toate patru pun în valoare una dintre funcţiile discursului, în locul celorlalte trei; astfel încât, în loc de eterogenitatea func
ţională care asigură ciclul integral al discursului, nu mai avem decât un domeniu unic şi absolut omogen - un strat de noţiuni legate unele de altele, fie ca o serie de inferenţe necesare, fie ca desfăşurarea tematică sau conceptuală a uneia şi aceleiaşi experienţe, fie ca ansamblu de traduceri ideologice, fie ca diferitele momente ale unei aceleiaşi întreprinderi de decriptare. Dar această
amestecare a eterogenităţii funcţionale a discursului filosofie are raţiunea lui de a fi, în chiar acest discurs. Am văzut că posibilitatea unui raport istoric cu sine însuşi s-a constituit, în filosofia occidentală, la sfârşitul epocii clasice, când al doilea model de discursc, substituindu-se celui dintâi, nu îl ştersese, ci îl deplasase şi reluase, fără
ca această referinţă să dispară vreodată. De aici, proiectul de a unifica două reţele teoretice incompatibile, de aici, cele două idei corelative că sarcina filosofiei este infinită, că scopul său e mereu îndepărtat şi nu se poate realiza decât în apropiata şi iminenta ei dispariţie. Dar istoria filosofiei are un rol foarte precis de jucat tocmai în raport cu această sarcină infinită, în raport cu această
finalitate atât de ameninţătoare. Şi dacă ea există sub patru forme diferite este pentru că exersează acest rol în cele patru regiuni definite de funcţiile discursului, reţele teoretice care-i asigură exerciţiul şi domeniile primare care le corespund.
c
Şters: ,,se transformase în cel care caracterizează filosofia modernă".
205
Michel Foucault
Am văzut că discursul filosofie trebuia să se legitimeze el însuşi în măsura în care, spre deosebire de enunţurile ştiinţifice, nu făcea abstracţie de aici-ul şi de prezentul pornind de la care se articulează subiectul vorbitor. Tratând însă filosofiile ca trame omogene de definiţii, de concepte şi de inferenţe, istoricul se plasează într-o dimensiune ideală în care discursul filosofie ar putea avea acelaşi mod de a fi ca o serie de propoziţii ştiinţifice. În acelaşi timp, înţelegem că filosofia nu mai are de optat între o teorie a dezvăluirii şi o teorie a manifestării, deoarece adevărul discursului său se dă într-o pură evidenţă formală valabilă în acelaşi fel pentru orice serie de propoziţii posibile; înţelegem, de asemenea, că proiectul unei teorii absolut riguroase a subiectului nu mai este o sarcină indefinit îndepărtată, pentru că subiectul vorbitor este de acum dat de la bun început, asigurat şi legitimat în tot ceea ce spune, sub forma unor principii universale de coerenţă.
Prin asta, filosofia nu mai este pregătită să dispară în mişcarea propriei sale realizări, întrucât a existat efectiv ca discurs raţional. Întrezărim consecinţele unui asemenea tip de analiză istorică: fiecare filosofie trebuie să poată
să se izoleze ca o serie de propoziţii noncontradictorii; dar toate pot să ţină de o critică precisă - internă, dacă
coerenţa lui este deficitară; externă, dacă face apel la enunţuri despre care nu se poate demonstra raţional că
sunt false. Dar vedem că toată această demonstraţie de posibilitate a filosofiei se întemeiază pe principiul că nu există, în faţa enunţurilor ştiinţifice, un discurs filosofie având un mod de a fi singular7•
Am putea reîncepe demonstraţia pentru celelalte trei forme de istorie. Va fi de ajuns să le indicăm liniile 206
