Descrierea filosofiei
precedentă, o face tratându-le ca exterioare propriului discurs, aşa cum tratează un concept matematic sau o problemă pusă de politică.
În metoda de descriere pe care o utilizăm aici, jocul discontinuităţilor este invers. În interiorul uneia şi aceleiaşi opere, recunoaştem funcţii discursive absolut eterogene, dar absolut indispensabile unele altora.
Considerate din acest punct de vedere, diferitele elemente ale discursului pot foarte bine să nu se supună
regulii coerenţei, [dar] nu pot evita să fie funcţional compatibile. Sunt două consecinţe: mai întâi, această
compatibilitate nu poate să fie niciodată un instrument de critică sau o instanţă de judecată în raport cu sistemul; nu trebuie să ne întrebăm dacă diferitele elemente ale discursului sunt compatibile; ele nu pot să nu fie, deoarece această compatibilitate este condiţie de func
ţionare, deci de existenţă a discursului; problema care se pune descrierii este de a şti prin alegerea căror posibilităţi funcţiile discursului caută să se exercite. Cealaltă
consecinţă este că, în interiorul unui discurs, unul şi acelaşi concept poate foarte bine să asigure două funcţii: în fiecare din aceste roluri, el are reguli precise de utilizare, care pot foarte bine să nu fie aceleaşi, astfel încât, dacă
îl analizăm doar în termeni de coerenţă conceptuală, îl vom descoperi eterogen sau chiar contradictoriu cu el însuşi: asta nu înseamnă judecarea filosofiei respective, ci indică, în cele din urmă, că nu putem face să intre acest concept într-un discurs de tip ştiinţific.
Însă legătura indispensabilă între diferitele funcţii ale limbajului nu trimite la decizia filosofului, la rigoarea gândirii lui, la unitatea experienţei lui, ci la necesităţi 211
Michel Foucault
care aparţin discursului filosofie în general (sau, mai curând, acelei forme de discurs apărute în lumea occidentală către începutul secolului al XVII-lea). Ceea ce este comun diverselor filosofii nu este aşadar nonfilosoficul care le precedă sau le înconjoară, ci, dimpotrivă, ceea ce e specific în filosofie: forma singulară a discursului său.
Momentul esenţial, timpul plin al acestei descrieri nu este, prin urmare, opera în individualitatea ei, ci, dimpotrivă, ceea ce o înconjoară, ceea ce o sprijină, ceea ce, de la un text la altul, de la un sistem la cel care îl critică sau îl contrazice, constituie permanenţa filosofiei ca discurs. Ceea ce s-a încercat să se aducă la lumină
a fost interstiţiul operelor. Găsim atunci posibilitatea de a compara operele între ele. Această comparaţie se poate face în două feluri. [Pe de o parte], stabilind echivalente
, functionale:
,
arătând că asemenea ansambluri
de propoziţii, asemenea jocuri de concepte care nu au în aparenţă nicio trăsătură comună ocupă acelaşi loc în ciclul funcţional al celor două discursuri filosofice. Şi, pe de altă parte, arătând care sunt, pornind de la deciziile fundamentale şi comune tuturor discursurilor, alegerile care au fost comune si
, cele care au fost diferite. Vedem
că prin asta descrierea poate, chiar la nivelul filosofiei, să deschidă o dimensiune istorică pe care istoria tradiţională a filosofiei nu putuse să o găsească decât la limitele exterioare ale filosofiei: este dat un spaţiu, în interiorul căruia fiecare posibilitate poate fi situată, fiecare tip de compatibilitate definit şi fiecare ansamblu de transformări care permite trecerea de la un tip la altul poate fi descris. Se va spune poate că avem de-a face aici cu o biată istorie, una minoră: că veritabila istorie este de 212
Descrierea filosofiei
fapt prinsă în marea curgere a timpului, că e făcută dintr-o continuitate de cauze şi efecte, că are determinaţii profunde, că duce de la o origine surdă către o claritate a unui orizont care nu încetează să se îndepărteze. Dar va trebui, în cele din urmă, ca epoca noastră să revină
asupra acestor vechi teme care au sedus secolul trecut.
Va fi nevoie să admitem, în sfârşit, că timpul este spa
ţiu, un spaţiu de posibilităţi simultane, pe care istoria le parcurge în forme care nu se nasc din marele avânt al devenirii, ci din legi care guvernează simultanul şi prescriu transformarea sa într-un alt simultan. Trebuie, în orice caz, să răsturnăm un pentru în contra şi negrul în alb în această istorie pe care au povestit-o până acum istoricii filosofiei10: în loc de a plasa opere separate în paloarea fără densitate a unui continuum niciodată articulat, este vorba [de] a face să se ivească interstiţiul operelor şi să
se definească succesiunea lor în simultaneitatea posibilităţilor; căci filosofia se află în acest loc precis: în afara operelor şi acolo unde ele se menţin împreună.
Note
