Michel Foucault
care l-a manifestat, o dată şi numai o dată, el constituie modelul modelului, iar acesta din urmă începe astfel să funcţioneze în raport cu el ca un câmp prediscursiv.
În sfârşit, pentru că discursul filosofie nu este explicat în necesitatea sa decât dacă s-a putut demonstra în el singurul model posibil al câmpului teoretic pe care îl parcurge şi îl formulează, modelul istoricului trebuie să
fie perfect identic cu cel pe care îl analizează. De aici rezultă, fără îndoială, paradoxurile care marchează sarcina şi presupoziţiile istoriei filosofiei; ca model secund al unui câmp prediscursiv care şi-a căpătat deja un model, ea poate pretinde să fie o altă filosofie; ca model al primului model, ea face din filosofia care îi preexistă obiectul său teoretic şi, raportând-o neîncetat la un domeniu prediscursiv pe care l-ar formula, poate pretinde să facă
din el deopotrivă geneză şi critică; în sfârşit, pentru că
trebuie să fie identică tocmai cu acel ceva căruia îi este model, ea nu poate avea decât o pretenţie, un criteriu şi o recompensă: a spune exact ceea ce a fost spus de către filosof. Toate acestea se rezumă într-un paradox general: este vorba pentru istoric de a gândi ceea ce a fost gândit de gândirea filosofului, dar fără ca această gândire să-l fi gândit efectiv. De aici, faptul că istoria filosofiei - chiar şi aceea care se vrea cea mai obiectivă, cel mai puţin apropiată de o istorie individuală - nu-şi poate da un alt spaţiu decât „gândirea" filosofului (ceea ce el considera ca fiind adevărat, ceea ce avea sens pentru el, ceea ce voise să spună); şi [faptul] că ea nu poate evita - oricât de ostilă ar fi faţă de orice psihologie - o anumită împărţire înăuntrul gândirii între explicit şi implicit, între manifest şi subiacent. Sub toate formele sale, istoria filosofiei 200
Descrierea filosofiei
îşi propune să spună negânditul gândirii, adică ceea ce domneşte dedesubtul tuturor discursurilor.
Dar nu e de-ajuns să opui acestor analize care străbat discursul filosofie o descriere care se menţine în elementul acestui discurs. Mai trebuie să ştim şi cum e cu putinţă
ca discursul filosofie să autorizeze o asemenea formă de comentariu şi de ce pare să indice din el însuşi un câmp teoretic care-i este prealabil. Asta se întâmplă pentru că
istoria filosofiei face parte de multă vreme din filosofia însăşi, ajungând chiar să ocupe astăzi cea mai mare suprafaţă a ei. Există, de fapt, mai multe mari tipuri de istorie a filosofiei. Este usor de caracterizat fiecare dintre ele în câteva cuvinte. Putem considera o filosofie existentă ca un ansamblu constituit dintr-un număr finit de concepte, având fiecare - cu un domeniu precis de semnificaţie -- reguli de utilizare posibile. Unele dintre aceste concepte nu pot fi obţinute decât prin definiţii iniţiale; anumite reguli trebuie să fie în egală măsură stabilite de la bun început, fără ca nimic altceva să poată da socoteală de ele. Tot restul trebuie să poată fi construit pornind de la aceste elemente prime. Rolul istoriei filosofiei constă atunci în a produce sistemul care creează armătura logică a operei. Acest sistem este principiu de explicare a tuturor părţilor din discurs şi a modului în care ele se articulează, în ciuda discontinuităţilor sau contradicţiilor aparente, şi, în egală măsură, criteriu al coerenţei lor.
Istoricii filosofiei pot de asemenea să trateze discursul ca traducere verbală a unui anumit număr de experienţe (a uneia singure, poate) anterioare oricărei conceptualizări: aceste experienţe sunt la limită originare în filosofie; ele fac parte din ea pentru că nu se manifestă decât în 201
M ichel Foucault
discursul filosofie şi îi scapă, în acelaşi timp, deoareceele sunt cel care-l fac posibil. Această poziţie ambiguă
explică, în schimb, că, pe de o parte, această experienţă
se identifică cu o operă, nu se poate detaşa de ea şi nicinu poate fi valabil tradusă în alţi termeni; şi că totuşi, pede altă parte, această operă nu e niciodată în stare să oepuizeze, să-i vină de hac şi să o cuprindă în întregime.
E de asemenea cu putinţă pentru istoricul filosofiei să
trateze filosofia ca o transcriere, într-un discurs care sepretinde adevărat, a unui domeniu sau a unei serii dedomenii având toate organizarea, raţionalitatea şi discursivitatea lor; prin urmare câmpul prediscursiv al filosofieinu este astfel decât pentru ea însăşi. Ea îi impune deci oformă de discurs suplimentar care nu-i articulează adevărul, ci o transformă după un alt sistem de reprezentare4•
În sfârşit, acest domeniu prediscursiv poate fi conceputca un alt discurs, dar atât de îndepărtat, atât de obscurşi de ascuns încât nu ar ajunge niciodată la urechea nimănui, asta dacă diferitele filosofii nu ar fi de fapt toteforturi pentru a-l descifra prin semnele care ne pot parveni din el: fiecare operă filosofică, în unitatea ei internă,ar propune un soi de cod care ar permite conferirea desens tuturor acestor elemente împrăştiate şi enigmaticecare vin spre noi din natură, din lume, din istorie şi dincuvântul oamenilor5• Pe scurt, începând din momentulîn care raportăm discursul filosofie la un domeniu care îieste anterior şi care-i serveşte drept fundament, suntemconduşi să tratăm filosofia fie ca sistem, fie ca experienţă,fie ca ideologie, fie ca descifrare.
Relativ la aceste patru tipuri de istorie a filosofiei, secuvine să facem un anumit număr de precizări. Din clipa202
Descrierea filosofiei
în care, din motivele explicate mai sus, discursul filosofiea întreţinut cu el însuşi un raport de istorie, aceste patruforme s-au succedat în ordinea inversă a expunerii: s-acăutat mai întâi tratarea fiecărei filosofii drept descifrareparţială, deopotrivă întemeiată şi iluzorie, a unui logosunic pentru care doar filosofia adevărată, adică ultimă,ar fi reamintirea totală; s-a încercat apoi definirea modului în care filosofiile transformă (sprijinindu-se pe ele,dar ascunzându-le) conţinuturile ştiinţifice, religioase,politice care constituie pentru ele un domeniu prealabil;s-a căutat reconstituirea, în spatele fiecărui mare discursfilosofie, a experienţei (intuiţie sau percepţie a lumii)pe care el încearcă şi reîncepe mereu să o transcrie; însfârşit, mai recent, s-a căutat regăsirea, în orice operă
filosofică, a coerenţei sistematice care uneşte fără contradicţie toate segmentele discursului6• Aceste patru mariforme de istorie pe care filosofia însăşi le-a provocat şile-a întreţinut de o sută cincizeci de ani încoace nu suntnicidecum, chiar şi atunci când doresc asta în modulcel mai explicit, puncte de vedere nefilosofice asuprafilosofiei; dar, chiar şi atunci când încearcă să se prefacă a fi astfel, ele nu sunt nici filosofii cvasioriginale.
Sunt pur şi simplu moduri de funcţionare a discursuluifilosofie faţă de el însuşi. Într-adevăr, aceste patru mariforme de istorie corespund în detaliu celor patru funcţiiale discursului filosofie. Analiza sistemului corespundefuncţiei de legitimare, pentru că este vorba pentru istoric de a găsi ansamblul definiţiilor, al conceptelor, alregulilor de deducere a propoziţiilor care vor face adevărat, în interiorul discursului, fiecare dintre enunţurilecare se presupune că figurează în el. Analiza experienţei203
Michel Foucault
