Michel Foucault
o „structură propriu-zis filosofică", definită prin „finitudinea umană" şi în virtutea căreia întrepătrunderea dintre filosofie şi ştiinţele umane constituie ceea ce avem de gândit poate deopotrivă acum, aici unde ne aflăm şi apoi în general, în anii ce vin" (M. Foucault, ,, Philosophie et psychologie" [1965], în DE
I, nr. 30, pp. 466-476, aici pp. 467-468 şi urm.).
192
Capitolul 1 O
Descrierea filosofiei
Metoda descrierii fu nctionale - Sistemele filo-
'
sofice - Cele patru mari tipuri de istorie a filoso-
fiei (sistem, experienţă, ideologie, descifrare) ca
momente funcţionale ale discursului filosofie) -
Ireductibilitatea descrierii functionale la istoria filo-
'
sofiei - Interstiţiul dintre opere �i istoria ca spaţiu
de posibilităţi simultane
Pentru că am definit cele două mari tipuri de discurs filosofie care şi-au împărţit istoria gândirii occidentale după evenimentul prim în care şi-au găsit amândouă, în secolul al XVII-lea, condiţia lor de posibilitate, trebuie să ne oprim o clipă şi să ne punem întrebarea despre metoda de descriere utilizată până acum şi despre care ne-am prefăcut că ar putea să fie de la sine înţeleasă.
Trebuie remarcată o primă singularitate. Pe de o parte, această analiză pare destul de completă pentru a se putea închide în ea însăşi: pretinde că defineşte spa
ţiul în care toate filosofiile efectiv articulate în istorie îşi găsesc locul şi că-l defineşte într-un mod atât de general, încât niciuna dintre ele nu poate să-i scape; pretinde, în plus, că descrie ciclul funcţional al discursului filosofie suficient de exhaustiv pentru ca ultimele instanţe analizate să-şi găsească deopotrivă sprijinul şi consecinţele în cele dintâi: cercul este atunci perfect închis. Dar, pe de 193
Michel Foucault
altă parte, această descriere a rămas esenţialmente neîncheiată: în fiecare clipă, ea indica linii de fugă pe care nu le marca decât întrerupt; localiza puncte de alegere, lăsa necompletate decizii posibile care, la rândul lor, conduceau fără îndoială la alte decizii, mai particulare şi mai numeroase. Pornind de la un mod de a fi al discursului filosofie care determină filosofia şi nu poate fi ales de către ea, pornind de la cele patru funcţii necesare pentru a-i asigura existenţa, pornind de la marile tipuri de compatibilitate, se schiţează o paletă întreagă de opţiuni, cărora nu le putem vedea prea uşor limitele la care ar trebui să se oprească: alegerea conceptelor ultime, alegerea sensului şi a regulilor de utilizare a conceptelor, alegerea între toate ordinele şi modurile posibile de prezentare, alegerea cuvintelor, poate? Căci ansamblul aproape indefinit al tuturor acestor decizii, în mare parte tăcute, formează corpul vizibil al discursurilor filosofice aşa cum le putem noi citi1.
Această încheiere a descrierii funcţionale, această
deschidere, în schimb, către o masă atât de mare de decizii pe care nici măcar nu le putem inventaria pune un anumit număr de probleme. Prima priveşte realizarea istorică [a] tuturor acestor posibilităţi. Dat fiind că reguli foarte stricte de compatibilitate exclud un anumit număr de combinaţii eventuale, putem oare presupune că tot ceea ce discursul filosofie făcea posibil a fost efectiv realizat în filosofiile pe care le cunoaştem? Sau mai există
posibilităţi care au rămas vide, care nu vor fi realizate decât mai târziu sau care vor rămâne poate pe veci în ceaţa virtualităţii? Aceste întrebări sunt legate, aşa cum ne putem da seama, de vechea interogaţie despre destinul 194
Descrierea filosofiei
sau viitorul filosofiei. Dacă discursul filosofie despre care vorbim nu a eliberat încă toate aceste posibilităţi, ne aflăm încă înăuntrul orizontului său; şi tot ceea ce se poate spune astăzi despre el ( chiar şi acest discurs, care se scrie aici, pe această hârtie) face parte din determinaţiile sale fundamentale; el nu are, aşadar, nici dreptul, nici simpla posibilitate de a vorbi despre el din exterior. Dar dacă toate posibilităţile au fost epuizate, iată-ne atunci ajunşi la sfârşitul filosofiei sau cel puţin al acestui episod actual care şi-a găsit originea la începutul secolului al XVII-lea şi poate că tocmai această împlinire ne îngăduie să analizăm ca o arhitectură de posibilităţi ceea ce a fost constituit efectiv în istorie. Se vede astfel formulată toată
problema raportului între actuala descriere şi discursul filosofie însuşi: este ea un simplu element al lui ( câteva decizii noi care nu fuseseră luate încă dintre cele care rămân posibile)? Sau marchează naşterea unui episod radical nou? Ori nu cumva este ea un discurs despre filosofie care, în el însuşi, este nonfilosofic? Toate aceste întrebări trimit la o alta, prealabilă: ce poziţie ocupă o asemenea analiză descriptivă în raport cu ceea ce înţelegem în mod tradiţional prin „filosofie"?
Pentru a răspunde la o asemenea întrebare, primul pas constă în a se interoga despre ceea ce e descris în această descriere: trebuie să ne întrebăm dacă obiectul prezentei analize este acelaşi cu obiectul despre care tratează în mod obişnuit istoria filosofiei. Pornind de la un anumit număr de elemente fixe şi indispensabile, s-a schiţat apariţia unei serii întregi de decizii subordonate a Şters: ,,şi este vorba de ceea ce istoricii au obiceiul să numească «sisteme filosofice» [ ... ]".
