Descrierea filosofiei
principale. Funcţia reflexivă opune discursul filosofie celui de ficţiune: ea este necesară, într-adevăr, în măsura în care cel dintâi nu constituie, precum cel de-al doilea, inventându-l în fiecare clipă, subiectul care vorbeşte, locul şi timpul din care vorbeşte; el este aşadar constrâns să
caute un fundament pentru propriul cuvânt fie într-un drept originar de a poseda adevărul, fie în condiţii care îl autorizează să acceadă la el. Însă tratând o filosofie ca transcriere a unei intuiţii prime sau a unei viziuni despre lume8, istoricul plasează filosoful (adică subiectul vorbitor) în elementul unui soi de discurs anterior propriului discurs: discurs scurt, instantaneu al intuiţiei, discurs nelimitat, cvasităcut al viziunii despre lume, înăuntrul căruia se nasc şi discursul filosofie, şi cel care-l pronunţă. Acest discurs este în acelaşi timp condiţie şi origine a filosofiei: el îi conferă adevărul său şi i-l limitează în acelaşi timp. Iar fundamentul pe care filosofia îl căuta printr-un efort infinit, istoria demonstrează că-l poseda deja, în acel discurs nereflectat din care ea s-a născut. Dar şi aici, această demonstraţie de posibilitate se bazează pe principiul unei comunităţi de natură între discursul de ficţiune şi cel filosofie. În acelaşi fel, istoria care tratează filosofia ca pe o ideologie demonstrează
felul în care aceasta din urmă este efectiv legată de o practică, mai mult, că ar constitui o practică ea însăşi şi că poate realmente schimba faţa lumii, cu condiţia să aparţină aceluiaşi mod de discurs ca şi enunţurile politice sau cotidiene. În fine, istoricul care încearcă să
dovedească faptul că discursul filosofie pune· în lumină
logosul lumii şi că filosofia, în succesiunea devenirii sale, constituie deopotrivă enciclopedia şi reamintirea acestui 207
M ichel Foucault
logos presupune cu necesitate că discursul filosofie, precum discursul religios, reia în el însuşi anterioritatea unui cuvânt absolut.
Vedem cum istoria filosofiei, devenind necesară
(pornind de la un anumit moment bine determinat) prin modul de a fi al discursului filosofie, nu este posibilă
decât ca discurs mascând acest mod de a fi şi prezentând filosofia ca un analogon al enunţurilor ştiinţifice, fictive, cotidiene sau religioase. Nu este vorba aşadar în niciun fel de a spune că fiecare dintre aceste analize istorice este falsă în genul său; nici de a spune că istoria filosofiei în general este o uriaşă eroare în care gândirea s-a rătăcit mai bine de un secol şi din care va trebui la un moment dat să ne revenim, dacă vrem să eliberăm filosofia pentru a o face, din nou, posibilă. Dimpotrivă, în măsura în care putem arăta că această istorie în general şi formele diverse pe care le poate lua fac parte integrantă din discurs şi sunt indispensabile regimului ei, ele se văd astfel filosofie întemeiate. Istoria filosofiei nu este nici uitarea filosofiei înseşi, nici ultima manifestare, ultima repliere pe sine a unei gândiri sau a unei formaţiuni culturale ori a vreunei discipline pe cale de dispariţie; ea este unul dintre momentele funcţionale ale discursului filosofie -
moment funcţional, în acelaşi timp important şi paradoxal, deoarece are ca rol să omogenizeze toate celelalte momente ale acestui discurs până la a le face să apară
ca un ţesut continuu de noţiuni, întrucât are şi rolul de a şterge specificitatea discursului filosofie în raport cu toate celelalte moduri de a discursiviza. Dar astfel devine uşor de surprins diferenţa dintre istoria filosofiei şi genul de descriere care se propune aici. Acesta din urmă, 208
Descrierea filosofiei
într-adevăr, şi-a stabilit ca misiune să înţeleagă din nou ceea ce era, în singularitatea lui, discursul filosofie. El poate deci - el trebuie deci - să se alăture istoriei filosofiei nu pentru a găsi în ea o similaritate - un soi de plan perpendicular pe al său, enunţând în termeni de constatări istorice precise ceea ce a încercat să deducă
din modul însuşi de a fi al discursului filosofie -, ci ca unul dintre elementele care fac parte din discursul filosofilor. Istoria filosofiei nu mai este atunci un alt mod, ireductibil la primul, de a descrie filosofia: este ea însăşi obiect de descriere în interiorul unei descrieri mai generale care priveşte filosofia însăşi.
Această discontinuitate între istoria filosofiei şi actuala descriere explică un anumit număr de diferenţe pe care e poate folositor să le subliniem. În istoria filosofiei, locul privilegiat al analizei este opera considerată în individualitatea ei - fie ca o carte, fie ca o serie de lucrări succesive derivând din ea, transformând-o şi dezvoltând-o, îndreptându-se spre o ultimă
lucrare care le împlineşte sau le suspendă pe celelalte.
Spaţiul ce rămâne tulbure este cel care separă operele şi care ar trebui să constituie, dacă nu ar fi neglijat, locul lor comun. Astfel încât, pentru istoric nu există
decât filosofii; cât priveşte continuitatea care ar putea fi stabilită între ele, nu putem să o căutăm decât în acest domeniu prediscursiv anterior filosofiei înseşi: adică
într-o structură universală a ratiunii sau într-o anumită
permanenţă a intuiţiei lumii ori în devenirea proprie domeniilor în raport cu care filosofia asigură conştientizarea critică sau, în sfârşit, în logosul lumii, ajungând puţin [câte] puţin până la punctul manifestării sale.
209
Michel Foucault
Principiul care face ca filosofia să poată avea o istorie este astfel străin filosofiei înseşi. Până la urmă, de la o operă filosofică la alta, discontinuitatea este aproape totală: căci ceea ce le poate lega nu este niciodată decât conţinutul sau elementul nefilosofic al sistemului9• Din clipa în care începe ceea ce este - în operă - propriu-zis filosofie, toată continuitatea e ruptă; dar în acelaşi timp se inaugurează o omogenitate nouă: cea a conceptelor şi a noţiunilor a căror înlănţuire trebuie să formeze ţesutul neîntrerupt al operei. Istoria filosofiei, cel puţin în forma ei tradiţională, presupune o organizare ternară: solul imprecis, neelucidat, al unei deveniri deopotrivă continue şi schimbătoare, sol străin filosofiei, dar care dă seama simultan de asemănările şi diferenţele dintre sisteme; apoi filosofia însăşi, care nu există niciodată decât în discontinuitatea filosofiilor, începutul lor mereu absolut nou şi sfârşitul lor mereu iremediabil; în sfârşit, continuitatea filosofică internă
a fiecăreia dintre aceste filosofii separate. Cel mult se întâmplă uneori să se suprapună acestei serii de continuităţi separate o mică reţea de concepte pe care o presupunem comună mai multor filosofii, de probleme transmise de la una la alta, de teme, puţin nediferenţiate, care parcurg mai multe între ele. Dar dacă priveşte mai îndeaproape, istoricul îşi dă seama că aceste teme, probleme sau concepte devin altele prin conţinutul, sensul şi regulile lor de utilizare din clipa în care trec de la o primă filosofie la o a doua; cu alte cuvinte, în măsura în care fac parte dintr-o filosofie, ele nu pot rămâne aceleaşi; şi dacă un sistem le găzduieşte în sine pe acelea care au fost formate şi utilizate într-o operă
210
