Michel Foucault
ansamblu mult mai larg de poziţii. În continuarea manuscrisului (p. 201 şi urm.), Foucault asociază această „experienţă" cu una dintre marile forme ale istoriei filosofiei, a cărei apariţie o precedă pe cea a sistemelor filosofice avute în vedere de Gueroult şi Vuillemin şi cărora aceştia li se opun explicit. În Lecţia inaugurală de la College de France (op.cit.), Gueroult critică „excesul de subiectivism" al abordărilor în istoria filosofiei, care se fondează
pe intuiţia filosofului, fie ea de natură spirituală sau psihologică, sau întâlnind „procesul spiritual istoric care conduce la formarea unei anumite Weltanschauung", după o linie de inspiraţie romantică în care s-ar plasa Henri Bergson şi Etienne Gilson (ibid., p. 29, vezi de asemenea infra, nota 8 din cap. 1 O, pp. 220-221 ).
În acest context se dezvoltă, după război, faimoasa dispută în jurul cogito-ului cartezian, care-i opune pe Martial Gueroult şi Ferdinant Alquie, precum şi modurile lor diferite de a practica istoria filosofiei; vezi F. Alquie, La Decouverte de /'homme chez Descartes, Paris, PUF, 1950; id., Descartes. L'homme et !'CEuvre, Paris, Hatier-Boivin, 1956; M . Gueroult, Descartes selon /'ordre des raisons, 2 voi., Paris, Aubier, 1953. Confruntarea între cei doi cu ocazia Colocviului de la Royaumont, din 1956, despre Descartes va fi una memorabilă (Colloque philosophique de Royaumont, Descartes, Paris, Minuit, 1957); despre această dezbatere în general, vezi P. Macherey, Querelles cartesiennes, Villeneuve d' Ascq, Presses universitaires du Septentrion, 2014, pp. 13-32. În Descartes. L'homme et !'CEuvre, Alquie propune o lectură a gândirii lui Descartes pornind de la „experien
ţa omului", insistând pe importanţa unei „dimensiuni verticale prin care omul intră în contact cu adevărul", pentru a „reaşeza sistemul său în realitatea concretă în care s-a născut, deoarece Descartes, pentru a ne oferi gândurile sale, crede că e necesar să
ne vorbească despre istoria lor" (op.cit., p. 13). De aici vine exigenţa de a reînscrie „realitatea concretă" a istoriei şi a trăitului în „ordinea temporală în care s-a dezvoltat o gândire vie" (ibidem, p. 8). Este vorba, cu alte cuvinte, de a restitui o istorie sensului unei evoluţii personale sau chiar de un demers existenţial, cu scopul de a arăta că ordinul argumentativ care caracterizează
214
Descrierea filosofiei
opera lui Descartes se întrepătrunde cu experienţe individuale care nu pot fi reduse la ordinea logică. Această perspectivă permite, după Alquie, sublinierea limitelor istoriei filosofiei aşa cum este practicată de Gueroult: ,, Istoricii filosofiei, studiind doctrine mai degrabă decât oameni, idei mai degrabă decât gândiri, acordă în general puţină importanţă felului în care devii filosof.
Acest demers pare, la ei, de la sine înţeles şi fiecare gânditor îşi găseşte locul într-o istorie în care, printr-un soi de filiaţie continuă, doctrinele dau naştere altor doctrine" (ibidem, p. 93). După
război, aceste dezbateri se înscriu clar într-un cadru fenomenologic şi existenţialist cu care tânărul Foucault intră în contact, nu numai prin intermediul receptării lui Heidegger în Franţa, ci şi prin cel al lui Maurice Merleau-Ponty şi Henri Gouhier. În arhivele de la BNF (Fondul Foucault, cota NAF 26730, cutia 37), unde sunt adunate numeroase documente din perioada formării filosofice a lui Foucault, putem găsi mai multe fişe de lectură
referindu-se la cursurile şi lucrările lui Maurice Merleau-Ponty despre ştiinţă, percepţie şi fenomenologie (dosarele 1 1 şi 1 9) şi ale lui Henri Gouhier despre psihologie, metafizică, Auguste Comte şi Henri Bergson (dosarele 2 1 , 26 şi 29). În cursul său din 1 947-1 948 de la ENS consacrat dezvoltărilor problemei carteziene a uniunii dintre suflet şi corp, Merleau-Ponty afirmă
că „obiectivitatea istoriei filosofiei nu se găseşte decât în exerciţiul subiectivităţii " (M. Merleau-Ponty, L'Union de /'âme et du corps chez Malebranche, Biran et Bergson. Notes prises au cours de Maurice Mer/eau-Ponty a l'Ecole normale superieure, 1 947- 1 948, ed. de Jean Deprun, Paris, Vrin, 1 968, p. 1 1 ). Această abordare îl va încuraja pe Foucault să-şi îndrepte interesul pentru psihologie şi ştiinţele umane către un proiect de teză complementară despre postcartezieni (vezi D. Eribon, Michel Foucault, op.cit., p. 74), pentru care Foucault îl contactează pe Gouhier, a cărui abordare a istoriei filosofiei o făcea să corespundă cu o „viziune despre lume", cu o creare a omului chemat în filosofie să răspundă
întrebărilor epocii sale. Cartea sa despre Descartes, apărută în 1 961 , se sprijină într-adevăr pe „două postulate": pe de o parte, cel după care „o filosofie nu are sens decât prin raportare la o 215
