Michel Foucault
anumită viziune despre lume a cărei expresie este"; pe de altă
parte, cel după care „filosofii prin care există o istorie a filosofiei sunt oameni care au vorbit [ ... ]. Cuvântul angajează aşadar filosoful în vremea lui" (H. Gouhier, La Pensee metaphysique de Descartes, ed. a 4-a, Paris, Vrin, 1987 [1962], pp. 9-12). În 1961, Gouhier este invitat „ca specialist în istoria filosofiei" în juriul de teză al lui Foucault, al cărui preşedinte este însărcinat să redacteze raportul de susţinere; recunoscând, precum ceilalţi membri ai juriului, originalitatea şi meritele lucrării Folie et Deraison, el remarcă totuşi că textele de care Foucault se serveşte, inclusiv Meditaţiile lui Descartes, sunt tratate mai puţin ca „exeget sau is_toric", cât după exigenţa de a formula propria poziţie filosofică,
„o anumită «valorizare» a experienţei nebuniei", ceea ce-l face să cerceteze „în conştiinţă ideea pe care oamenii dintr-o epocă
şi-o fac despre nebunie şi [să determine] mai multe «structuri»
mentale în «epoca clasică»" (citat de D. Eribon, Michel Foucault, op.cit., pp. 198-199).
4. Foucault se referă aici la ansamblul perspectivelor care, începând cu Karl Marx şi Friedrich Engels, pe de o parte, se străduiesc să descrie filosofia ca o transpunere ideologică asigurând reproducerea raporturilor de producţie şi, pe de alta, presupun existenţa unui discurs adevărat sau ştiinţific (cel al economiei politice), exterior discursului filosofie, dar capabil să demaşte legăturile sale cu acel ceva pentru care filosofia n-ar fi decât o expresie sau o reflectare. Dincolo de faptul de a viza o perspectivă marxistă în sensul larg asupra statutului ideologic al filosofiei, care în epocă era îmbogăţit de traducerea unei antologii de texte ale lui Antonio Gramsci (vezi Gramsci, ed. de Jacques Texier, Paris, Seghers, 1966), Foucault face aici aluzie la ceea ce îl separă de abordarea lui Althusser, în multe privinţe determinantă pentru formularea poziţiilor sale antiumaniste (vezi M.
Foucault, ,,Entretien avec Madeleine Chapsal" [1966], în DE I, nr. 37, pp. 541-546, aici p. 544), chiar dacă, încă din anii formării sale la ENS, Foucault rămâne personal foarte ataşat de Althusser. Ceea ce urmăreşte Foucault aici este mai ales noţiunea althusseriană de „ruptură epistemologică", noţiune care 216
Descrierea filosofiei
corespunde unei practici de transformare teoretică ce „întemeiază o ştiinţă detaşând-o de ideologia trecutului său şi eviden
ţiind acest trecut ca unul ideologic" (L. Althusser, Pour Marx, Paris, Fran�ois Maspero, 1 965, p. 1 68); vezi introducerea lui M.
Foucault, Arheologia cunoaşterii, op.cit., p. 1 7. Foucault criticase deja ideea că Marx ar fi introdus o ruptură epistemologică
în sânul economiei politice din secolul al XIX-iea, în Cuvintele şi lucrurile, op.cit., pp. 356-358. Revine încă o dată asupra acestei
,,diferenţe evidente" care îl separă de Althusser într-un interviu din 1 967, dar cu această ocazie recunoaşte totuşi aporturile considerabile ale „noţiunii de istorie dezvoltată de Althusser la începutul lucrării sale Lire «Le Capital»", subliniind că, dacă
Marx a introdus o „ruptură radicală", ea a fost una în „conştiinţa istorică şi politică a oamenilor" şi că „teoria marxistă a societăţii a inaugurat un câmp epistemologic complet nou" (M.
Foucault, ,,Sur Ies fa�ons d'ecrire l'histoire", art.cit., p. 61 5; vezi şi id., ,,lnterview avec Michel Foucault" [1 968], în Of I, nr. 54, pp. 679-690, aici p. 681 ). Unele dintre aceste consideraţii sunt reluate de asemenea în cursul pe care Foucault îl pronunţă la Universitatea din Tunis puţin după redactarea Discursului filosofie, mai ales când abordează chestiunea funcţionării structurii antropologico-umaniste a discursului filosofie în cultura occidentală modernă (vezi BNF, Fondul Foucault, cota NAF 28730, Cutia 58, dosarul 2, ,, La place de l'homme dans la pensee occidentale moderne. Cours de Tunis, 1 966-1 968", în curs de apariţie).
5. Aluzie la Hegel, numit de Foucault „primul istoric al filosofiei", care caută să stăpânească lumea şi istoria „sub forma unei cunoaşteri universale care ar avea forma subiectivităţii şi care ar descoperi în ochii noştri că această lume este a noastră - o cunoaştere în care Hegel recunoaşte însemnul acelei filosofii pentru care şi-a dat el însuşi misiunea de a o conduce până la împlinirea ei" (vezi BNF, Fondul Foucault, cota NAF 28730, Cutia 70, dosarul 3, ,,Descartes").
6. Este important să remarcăm că Foucault tratează aceste forme tipologice ca momente funcţionale ale descrierii arheologice a 217
