din 1969, Foucault scrie: ,, Relaţiile descrise de mine au valoare pentru definirea unei configuraţii particulare; ele nu reprezintă câtuşi de puţin nişte semne pentru descrierea, în întregul său, a portretului unei culturi. Amatorii de Weltanschauung vor fi, fără îndoială, dezamăgiţi; însă ţin în mod expres ca descrierea iniţiată de mine să nu fie de acelaşi tip cu a lor. Ceea ce în cazul lor ar putea trece drept lacună, uitare sau eroare, pentru mine constituie eliminare deliberată şi metodică" (M. Foucault, Arheologia cunoaşterii, op.cit., p. 1 95); a se vedea, mai târziu, id., ,, Les problemes de la cultu re. Un debat Foucault-Preti"
[1972], în DE I, nr. 109, pp. 1237-1248, aici p. 1239).
9. În intervenţia sa din 17 martie 1967, în cadrul seminarului animat de Raymond Aron la Sorbona, Foucault revine la lucrările lui Gueroult şi, mai precis, la individualitatea operei şi la introducerea, între o operă şi cealaltă, a unui element pre- sau extradiscursiv. Raportând în mod curios metoda lui Gueroult la cea a istoriei ideilor (vezi supra, cap. 4, nota 1 O, pp. 73-74), Foucault analizează ceea ce el desemnează ca fiind „principiul coeren
ţei operei", care permite să „se descrie modul în care un enunţ
poate să producă un altul şi felul în care prin transformări succesive se poate astfel parcurge ansamblul operei" (BNF, Fondul Foucault, cota NAF 28730, Cutia 55, dosarul 1 O). De aici decurge problema următoare: odată ce „s-a depăşit limita operei,
[ ... ] fenomenele comune mai multor unităţi de acest fel [adică
operele] trebuie să fie descrise, analizate, explicate într-un domeniu care nu mai este cel al enunţurilor însele [ ... ]. Acest principiu este legea de trecere la extradiscursiv". În acest capitol din Discursul filosofie, Foucault se îndepărtează de soluţiile propuse de Gueroult şi Vuillemin mai ales în legătură cu modul de a trata această trecere în afara discursului, trecere ce se face mai degrabă, după părerea lui, prin ceea ce continuarea manuscrisului desemnează drept o „etnologie imanentă" configuraţiei culturale a „arhivei-discurs" (vezi infra, cap. 14, p. 302). Nu e mai puţin adevărat că aceste rezerve faţă de Gueroult vor fi abandonate în introducerea la Arheologia cunoaşterii unde, dimpotrivă, Foucault se referă la Gueroult ca la unul dintre istoricii 221
Michel Foucault
filosofiei care începuseră să spargă marile continuităţi ale istoriei ideilor şi să aducă la lumină elementele de discontinuitate constituite de „unităţile arhitectonice ale sistemelor [ ... ] pentru care descrierea influenţelor, a tradiţiilor, a continuităţilor culturale nu este pertinentă, spre deosebire de aceea a coerenţelor interne, a axiomelor, a lanţurilor deductive, a compatibilităţilor" (M. Foucault, Arheologia cunoaşterii, op.cit., p. 8).
1 O. Pentru „mitul istoriei pentru filosofi", despre care Foucault declară că a fost „încântat dacă l-am ucis" în Cuvintele şi lucrurile, vezi id., ,, Foucault repond a Sartre", art.cit., pp. 694-695.
222
Capitolul 1 1
Noua mutatie
Condiţiile istorice de posibilitate ale filosofiei -
Criza şi vidul filosofie al prezentului (îngrijorare,
uitare, reînceput, ascultare) - Nietzsche şi descompunerea discursului filosofie - Percepţia negativă
a crizei şi bogăţia pe cale să se nască: actele filosofice - ,,Marele pluralism" al lui Nietzsche
Descrierea discursului filosofie nu este aşadar reductibilă la ceea ce se înţelege în mod curent prin istoria filosofiei; nu numai că nu sunt două modalităţi ale aceluiaşi gen, nu numai că nu coincid printr-un joc de confirmări reciproce, dar sunt şi de niveluri atât de diferite încât una are puterea - sau cel puţin pretenţia - de a o cuprinde pe cealaltă. Nu e mai puţin adevărat că ele au amândouă ca obiect filosofia însăşi; şi dacă s-a putut demonstra că raportul de obiect între filosofie si
,
istoria ei are locul si
,
necesitatea ei în functio-
I
narea însăşi a discursului filosofie, a fost lăsat în umbră, până acum, statutul descrierii: ca şi cum i-ar fi aparţinut implicit şi fără justificare să vorbească despre discursul filosofie în forma sa actuală, să descifreze evenimentul care i-a dat naştere, să definească posibilităţile pe care le oferă, în avans, oricărei filosofii posibile, să formuleze regulile de transformare care permit discursului să
treacă de la un sistem de compatibilitate la altul. Dar 223
Michel Foucault
trebuie să interogăm, la rândul ei, o asemenea naivitatedogmatică şi să ne întrebăm cu ce drept acest discursdescriptiv poate lua filosofia ca obiect: ce raport există
