între această descriere şi filosofia însăşi? Întrebarea cuprinde laolaltă două interogaţii corelative care nu potfi complet izolate, dar care riscă foarte mult să trimită
indefinit una la cealaltă, dacă nu avem grijă să le formulăm pe fiecare pentru ea însăşi. Pe de o parte, trebuiesă ne întrebăm dacă filosofia se poate mulţumi să fiepur şi simplu obiect al descrierii sau, mai degrabă, dacă
această descriere poate, faţă de filosofie, să instaurezeşi să controleze până la capăt o distanţă care să-i permită să o parcurgă ca un domeniu perfect neutralizat;nu riscăm oare să descoperim că această descriere estesupusă, la fel ca istoria filosofiei, regimului general aldiscursului filosofilor? Prin asta, ea nu ar fi invalidată, cişi-ar pierde dreptul de a vorbi despre filosofie ca domeniu pe care ar putea să-l străbată cu privirea ei suverană,fără să întâlnească niciodată cea mai mică opacitate; nunumai că nu ar mai putea să conteze decât ca momentfuncţional în discurs, ci şi-ar pierde şi certitudinea că
toate formele filosofiei pot să fie ocolite şi analizate pornind de la modul exclusiv de a fi al discursului. Dar, pede altă parte, trebuie să ne întrebăm cum stau lucrurileastăzi cu posibilităţile filosofiei: pentru că s-au pututdescrie, în intenţia lor generală, toate eventualităţile pecare le comportă discursul filosofie în el însuşi, pentrucă s-a putut situa istoric trecerea de la primul tip decompatibilitate la cel de-al doilea, nu trebuie oare să
presupunem că dominaţia acestui discurs este pe calesă se încheie? Nu lasă oare să se înţeleagă, mai mult sau224
Noua mutaţie
mai puţin explicit, că a ajuns prin el însuşi la epuizare şi că e nevoit să facă loc unui discurs de un tip cu totul nou? Vedem bine felul în care fiecare dintre aceste două
întrebări ar putea servi ca răspuns celeilalte. Dreptul de a descrie filosofia ca un obiect pur şi simplu oferit observaţiei ar putea să se întemeieze pe faptul istoric că filosofia, cel puţin în forma pe care i-am cunoscut-o până acum, este pe cale să dispară; cuvântul său ne
întrerupt tace şi nu mai rămâne, ca fenomen cultural devenit cumva inert, decât forma vidă a unui discurs neutilizabil. Dar invers, în ce fel să demonstrăm că
discursul filosofie nu mai este, de-acum, decât această
carcasă goală, cum să fim siguri că el nu va mai fi niciodată reactivat decât la acest semn pe care-l putem, încă de acum, stăpâni ca pe un obiect? Capacitatea de descriere a filosofiei actuale, ca un fel de discurs printre altele, s-ar putea să fie totuna cu acest destin care, din ce în ce mai evident de la moartea lui Hegel, o reduce la tăcere. Dar această identitate, chiar dacă trebuie la urma urmei s-o admitem, nu poate fi dovedită decât prin acest joc de trimiteri. Întrebarea ce trebuie pusă ca să putem da celorlalte două un răspuns care să nu fie circular este una de diagnostic pur: ce se petrece deci astăzi, în acest acum singular în care se vorbeşte despre filosofie ca despre o simplă modă de discurs? Putem remarca numaidecât - dar lăsând în suspans pentru o vreme aceste remarci - că, odată cu acest mod de interogare, avem de-a face cu un discurs care tratează
despre propriul acum, asemenea întregii filosofii din secolul al XVII-lea încoace; cu toate acestea, nu e vorba 225
Michel Foucault
de a-i cere să recunoască în ce fel articulează adevărul, ci de a spune care este acest eveniment, această deschidere încă nenumită în interiorul căreia vorbeşte.
Trebuie să începem prudent cu ce e mai simplu şi mai specific, respectiv cu această descriere însăşi a discursului filosofie. Era vorba, întreprinzând analiza acestui discurs de a demonstra că, dacă, la nivelul operelor sau al câtorva grupuri de opere, filosofia putea să se caracterizeze prin obiectele sale, prin conceptele sale, prin sistemul de inferenţe care le leagă laolaltă, prin parcursul expunerii sale, lucrurile nu stau deloc aşa când ne adresăm unor ansamble istorice vaste, precum filosofia occidentală după Descartes. Dacă nu dispunem, pentru o asemenea analiză, decât de instrumente precum „concepte" sau „sisteme", nu găsim în filosofie decât o serie de evenimente individuale care au relaţii de vecinătate, de analogie sau de asemănare. În schimb, dacă ne întrebăm ce poate să aibă atât de singular, în modul său de a fi, discursul filosofie, atunci putem depăşi organizarea generală a filosofiei şi articulaţiile majore ale devenirii sale. Toate filosofiile - aşa cum pot fi ele analizate prin opere - au condiţia lor de existenţă în acest discurs.
Dar discursul nu este nicidecum o formă generală care ar avea aceeaşi universalitate ca raţiunea sau care ar fi contemporană cu limbajul însuşi: el este o condiţie istorică, ce a avut un loc şi o dată de naştere foarte precisă în istorie. Putem să spunem aşadar că descrierea discursului filosofie este o analiză a condiţiilor de posibilitate ale filosofiei, dar a condiţiilor sale istorice de posibilitate.
Un asemenea proiect pare să se înscrie în interiorul unei tradiţii care duce măcar până la Kant, deoarece (şi pentru 226
Noua mutaţie
motivele pe care le-am definit mai sus) discursul filosofie nu a putut să evite, de la un anumit moment încolo, să
pună problema de a şti cum era posibilă filosofia şi la ce condiţii trebuia să se supună pentru a se putea desfăşura în fine ca un discurs adevărat şi recunoscut. Însă acelaşi proiect pare să se înscrie deopotrivă într-o altă tradiţie doar cu puţin mai veche: cea care constă în a găsi în existenţa istorică a filosofiei - sau, mai degrabă, a filosofiilor - elementele posibilităţii sale. Există fără îndoială
diferenţe importante: pe de o parte, nu căutăm condiţiile unei filosofii viitoare, ci pe cele ale filosofiei aşa cum a existat; pe de altă parte, nu cerem istoriei [semne] de posibilitate, ci definim, dimpotrivă, istoria pornind de la formele posibilităţii. Prin urmare nu poate fi vorba în sens strict nici de o repetiţie mascată a acţiunii critice, nici de o travestire a istoriei într-o deducţie abstractă.
Şi totuşi, în ciuda unor asemenea diferenţe esenţiale, acest proiect al unei descrieri a discursului filosofie pare să aparţină unui întreg orizont care ne este de acum familiar. E cel al unei filosofii care nu mai e capabilă să pună
nici lumea, nici pe Dumnezeu, nici natura, nici istoria în discuţie şi care nu se poate interoga ea însăşi, punând în joc deopotrivă dreptul său de a vorbi şi toată această
istorie care a condus-o în cele din urmă la o asemenea multiplicare. Nu cumva ideea de a vorbi despre filosofie ca discurs pur şi simplu este întrucâtva punctul extrem al acestei sărăcii? Câtă vreme se căutau pentru filosofie condiţiile generale de posibilitate, eram obligaţi să punem în discuţie întreaga cunoaştere omenească şi, prin asta, statutul obiectivităţii, limitele experienţei, formele a Conjectură; şters: ,,probe".
227
Michel Foucault
finitudinii sau actele fundamentale ale subiectivităţii.
Când se căutau în istoria filosofiei condiţiile existenţeisale, erau interogate nu doar toate conceptele efectivpuse în joc de către filosofie, ci şi, eventual, prin ele, con
ţinuturile ştiinţifice sau politice care animau toată istoriaculturii. Dar dacă nu mai tratăm decât despre modul dediscurs, drept condiţie de posibilitate, şi despre istorie,drept realizare succesivă a acestor posibilităţi, atunci dindouă lucruri unul: sau această descriere este filosofia însăşi, iar ea se reduce la a enunţa, apoi a dezvolta principiile discursului său; sau este altceva decât filosofie, darea, care pretinsese că este discursul despre lume şi istorie,fundamentul ştiinţei, analiza subiectivităţii ori a existen
ţei, nu era în realitate decât un „mod de a vorbi" maispecial. Oricum ar fi, iată filosofia condusă la punctul săude absolută neajutorare: iat-o în cea mai profundă criză,de unde nu există altă ieşire pentru ea decât o dispariţiedefinitivă (poate după o palidă supravieţuire) sau o recucerire radicală de sine, ca o nouă dimineaţă.
Ideea unei crize nu-şi datorează importanţa faptuluică a devenit de multă vreme un loc comun, ci faptuluică semnalează o modificare, poate decisivă, în formadiscursului filosofie. Dacă luăm cuvântul în accepţiunea lui cea mai largă, putem spune că ideea de criză
nu a fost niciodată cu totul străină filosofiei de după
Descartes. Nici nu putea să fie, de altfel, de vreme cediscursul filosofie trebuia să vorbească pornind de la unpunct, de la un loc şi de la un subiect care constituiauacum-ul său pe care trebuia să-l justifice ca suport alunui discurs universal adevărat. În această măsură, existenţa însăşi a discursului filosofie, iruperea sa în timp228
