I
unde se află si
I
nici din ce e făcută. Într-un
anume fel, filosofia s-a pierdut dinăuntrul ei: şi departe de ideea că actualitatea îi desemnează ceea ce trebuie să fie, departe de ideea că prezentul este pe punctul de a deveni prezenţa însăşi a filosofiei, nimic nu ţine filosofia mai îndepărtată şi nici mai riguros distanţată
decât filosofia însăşi. Astfel încât nu mai e nevoie să fie interogată actualitatea pentru a defini, pornind de la ea şi după modelele sale, ceea ce trebuie să fie filosofia; nu mai e nevoie nici să fie chestionat prezentul pentru a şti ce îi lipseşte şi de ce anume are nevoie pentru a deveni efectiv filosofie realizată. Trebuie să ne întrebăm ce se petrece, pentru ca filosofia să fie astfel separată de ea însăşi şi cumva destinată propriei absenţe; care este aşadar această deschidere care o pierde şi care descoperă
că ea se pierde, care este acest hău de astăzi5. De aici, mai multe teme. Mai întâi, cea a extremei sărăcii în care se găseşte filosofia: privată de obiectele sale, de conceptele sale, de metodele proprii, ea nu mai poate reflecta decât asupra acestei deposedări de sine. Din această deposedare de sine, filosofia însă nu va putea să-şi revină
decât printr-o recuperare a ceea ce este şi de care ea s-a separat: printr-o întoarcere la ceea ce ea n-a încetat niciodată să fie, deşi a încetat mereu să fie asta; dar ce anume poate să fie ceea ce e destul de apropiat de ea, b
Conjectură: cuvânt-lipsă.
233
Michel Foucault
astfel încât n-a încetat niciodată să fie asta, dacă nu cumva ceea ce a uitat? Uitare profundă pe care nimic, într-un anume sens, nu o poate calma decât, eventual, aşteptarea uşoară, ascultarea unei întoarceri. Cele patru noţiuni ale îngrijorării (ale pustiirii şi ale neajunsului), ale uitării, ale reînceputului şi ale ascultării definesc cumva, în acest moment, modul în care filosofia reflectează nu la forma actualităţii sale, nu la conţinutul surd al prezentului său, ci la vidul, fără viitor şi fără bogăţie, al astăzi-ului său.
Putem în mare să-i atribuim lui Nietzsche mutaţia care a introdus acest ansamblu de noţiuni. Le vedem desemnate la el: prima, ca nihilism (care nu este nicidecum o formă de filosofie, ci dispariţia pentru filosofie a tuturor obiectelor sale, începând cu Dumnezeu, şi cu dispari
ţia pentru lume a oricărei filosofii care permite gândirea lui; filosofia l-a pierdut pe Dumnezeu, dar şi Dumnezeu şi-a pierdut filosofii); a doua, ca întoarcere (care nu este o curbă către un punct [foartec] originar, ci faptul că fiecare clipă reîncepe şi că nu există un singur fragment de timp care să nu fie în el însuşi întoarcere); a treia, ca o constituire a întregii metafizici occidentale după
categoriile binelui şi răului, ale aparenţei şi realităţii, ale fiinţei şi adevărului (pe scurt, a tot ceea ce a permis filosofia); a patra, ca irupere a voinţei şi aşteptării acestui eveniment6• Dacă însă confruntăm aceste notiuni nu cu istoria filosofiei - adică dacă renunţăm la a ne întreba dacă ele asigură sfârşitul metafizicii sau dacă fac încă
parte din destinaţia şi din uitarea sa -, ci cu funcţionarea discursului filosofie aşa cum am putut să-l analizăm c
Conjectură: cuvânt greu lizibil.
234
Noua mutaţie
aici, putem surprinde deplasarea foarte importantă pe care [ele] o constituie. Într-adevăr, dacă filosofia nu este nimic altceva decât propriul ei neajuns, dacă obiectele, conceptele şi formele sale îi sunt definitiv retrase, dacă
nu are de spus adevărul (nici măcar adevărul despre ea însăşi), ci doar ceea ce o îndepărtează atât de mult de adevăr, atunci înţelegem că discursul filosofie nu mai trebuie să se legitimeze în raport şi în opoziţie cu discursul ştiinţific. Dacă filosofia este întoarcere (deopotrivă
explozie a acestei întoarceri şi manifestare), dacă este prinsă ea însăşi în chiar această întoarcere, nu e deloc nevoie să căutăm reflexiv în ce fel discursul poate să aibă
un raport original şi incasabil cu adevărul; el va fi această
întoarcere în pura ei împrăştiere, iar discursul filosofie va fi cel mai îndepărtat şi cel mai apropiat de limbajul fic
ţiunii; el va fi poezie (poezia fiind acest mod de discurs care nu-şi inventează în fiecare clipă un subiect vorbitor, care nici nu reflectează asupra dreptului său de a vorbi: care îl lasă să vorbească în iruperea sa). Dacă filosofia se mişcă în interiorul acestei dimensiuni a uitării care este ea însăşi, discursul său nu va avea acea funcţie critică ce analizează aparenţa sau enunţă implicitul: filosofia va trebui să filosofeze cu lovituri de ciocan7 şi prin asta nu se va distinge de discursul politic sau de cel cotidian, ci va fi o politică la scara lumii şi un cotidian care va fi clipa supremă în care timpul lumii se întoarce asupra lui însuşi. În sfârşit, dacă filosofia este această ascultare a ceea ce va să vină, ea nu este nicidecum interpretare a logosului lumii; lasă să vină până la ea, precum în povestea urechilor uriaşe ale regelui Midas, un zvon care nu are nevoie de ea; iar în acest sens, discursul filosofie nu 235
Michel Foucault
va fi atât de îndepărtat de discursul religios, dar nici de exegeză; cuvântul lui Hristos însuşict.
Ceea ce face ca opera lui Nietzsche să fie atât de decisivă şi de derutantă pentru toată filosofia occidentală, ceea ce ne plasează forţat în spaţiul pe care-l organizează, dar ne menţine mereu în afara ei de-ndată ce vrem să
ne apropiem de ea pentru a vorbi despre ea nu este faptul că se rupe definitiv de metafizica noastră, nici că
