Noua mutaţie
şi spaţiu, faptul că s-a găsit cineva pentru a-l articula, toate acestea trimit la privilegiul unui moment paradoxal. În clipa, vidă încă, dar deja fremătând, în care filosoful a început să vorbească şi să scrie, niciodată
adevărul nu a fost mai iminent, cu siguranţă: totul a trebuit să intre în complicitate pentru ca ea să poată
să ilumineze în fine într-un discurs; şi totuşi, în chiar această clipă, ea e complet tăcută şi trebuie să aşteptăm, odată cu discursul filosofului, prima propoziţie adevărată, pentru ca ea să iasă în cele din urmă din profunda-i retragere. Această clipă iniţială a filosofiei semnalează momentul în care adevărul se repliază
pe el însuşi şi găseşte posibilitatea de a intra cu totul într-un discurs; şi dacă filosoful nu este nimeni altul decât instrumentul acestei transformări, ea în schimb nu s-ar produce niciodată fără pura iniţiativă care i-ar lansa discursul. Criză, aşadar, în două sensuri; sau, mai degrabă, criză care poate fi reperată în două feluri, deoarece este, mai întâi, în istoria adevărului1, un soi de repliere spontană în care îşi găseşte locul cuvântul singular al filosofului; şi deoarece este, în al doilea rând, rana deschisă de iniţiativa filosofului în ţesătura până
atunci tăcută şi în mare parte invizibilă a adevărului.
Totuşi această criză inerentă, de la Descartes încoace, posibilităţii înseşi a unui discurs filosofie este foarte diferită de ceea ce e în discutie I
când filosofia vorbeste
I
astăzi
de propria criză. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, momentul filosofie era reflectat pornind de la sistemul actualităţii: existenţa unei cunoaşteri sigure (fie în ordinea matematicii, fie în cea a cosmologiei) indica prin contrast incertitudinea contemporană a filosofiei şi 229
Michel Foucault
oferea în acelaşi timp modelul unei filosofii adevărate.
Criza era deci definită ca o distorsiune în actualitate, o repartizare inegală a luminilor şi necesitatea de a smulge din umbră adevărurile prime şi fundamentale ascunse mereu în ea. Astfel se explică acea continuitate epistemologică între filosofie şi ştiinţe care caracterizează toată
gândirea clasică. Raţiunea unei asemenea continuităţi nu trebuie căutată în faptul că filosofii erau pe atunci savanţi şi că nu ignorau nici matematica, nici fizica, nici ştiinţele naturii; de fapt, trebuie să răsturnăm raţionamentul: dacă filosofii erau şi matematicieni e pentru că
existenţa însăşi a unui discurs filosofie, în chiar acel moment în care se inaugura, nu putea să se justifice decât prin existenţa simultană a unui discurs adevărat în ordinea matematicii sau a mecanicii ori a cosmologiei etc. De aceea filosofia clasică a procedat mereu prin extinderea şi generalizarea formelor epistemologice care-i erau asociate. Acestei mari continuităţi îi aparţin proiectul cartezian al unei gândiri care s-ar desfăşura de la evidenţele cele mai simple la adevărurile cele mai complexe după o ordine algebrică, proiectul spinozist al unei filosofii care s-ar demonstra precum o geometrie, încercarea leibniziană a unei cunoaşteri unificate, tentativa lui Condillac şi Hume a unei analize newtoniene a gândirii, definirea ideologiei ca ştiinţă a naturii2.
În secolul al XIX-lea, momentul filosofie - si
'
„criza" care îl face posibil - este reflectat într-un alt mod. Nu mai e definit prin existenţa unei cunoaşteri sigure care invită adevărul să se replieze pe el însuşi şi constrânge filosofia să utilizeze modele formate în altă parte, ci prin faptul că nu este încă deloc formulat 230
Noua mutaţie
adevărul tuturor acestor adevăruri constituite în cunoaştere; că fundamentul lor e implicit şi că ele rămân oarbe atât la propria posibilitate, cât şi la teleologia lor.
De aici, două consecinţe: prima este că filosofia nu se va mai putea desfăşura în acelaşi plan epistemologic ca ştiinţele; ea nu va mai fi niciodată cunoaşterea ştiinţifică generalizându-se, în forma sa, până la principiile prime; dimpotrivă, va fi o repunere în discuţie a tot ceea ce poate fi cunoscut prin analiza a ceea ce îngăduie să se cunoască. Şi dacă modele ştiinţifice sunt încă utilizate de către filosofie (model biologic, model energetic, model economic), asta nu mai e nicidecum în acelaşi sens ca în epoca clasică: modelul este transferat de la nivelul său de validitate naturală (cel al ştiinţei în care a apărut şi care l-a constituit) spre un alt nivel, fundamental, la care îi revine sarcina de a contesta sau de a justifica orice fel de cunoaştere, chiar şi aceea din care a luat naştere. Acesta este rolul, de exemplu, pe care-l joacă în pozitivismul lui Comte conceptele biologice şi sociologice: ele fac parte dintr-un domeniu epistemologic constituit (sau în curs de constituire), dar, printr-o dedublare care le suprapune cu ele însele, permit descrierea umanităţii şi a istoriei sale ca subiecţi, limite şi norme ale oricărei cunoaşteri posibile3• A doua consecinţă constă în aceea că criza din care purcede filosofia nu este atât inegalitate a cunoaşterii între cunoştinţele ştiinţifice şi cunoştinţele filosofice, cât incapacitate în care se găseşte cunoaşterea (oricare i-ar fi forma) de a fi pentru ea însăşi propria filosofie. Filosofia nu mai este necesară pentru că ar fi acea ultimă parte de umbră
care scapă luminii; trebuie să filosofăm pentru că lumea 231
Michel Foucault
întreagă (şi cunoaşterea, nu mai puţin decât viaţa cotidiană) este aruncată în elementul nonfilosofiei; este vorba de a face să fie filosofie tot ceea ce s-a constituit şi care a supravieţuit în afara adevărului fundamental pe care doar filosofia îl poate enunţa. Ceea ce impune instaurarea unui discurs filosofie sunt mai puţin adevărurile actuale, cât vidul filosofie al prezentului. De aici, un anumit număr de idei corelative: că filosofia nu a început deja; că tot ceea ce s-a dat până acum drept filosofie nu era atât o eroare, cât o nonfilosofie care nu se recunoştea ca atare; că, după ce s-a constituit pentru întâia oară, filosofia urma să facă să treacă lumea nonfilosoficului la filosofie; şi că, astfel, începutul ei urma să
fie deopotrivă încheierea sa. ,,Criza" capătă atunci trei sensuri suprapuse: este starea nonfilosofiei lumii; este punctul în care această nonfilosofie se va preschimba în filosofie şi este momentul în care filosofia, realizându-se, se va împlini şi, în acelaşi timp, va începe o sarcină indefinită. Acest moment critic constituie prezentul tentativei fichteene pentru a construi o doctrină
a ştiinţei, al proiectului hegelian al unei enciclopedii a ştiinţelor filosofice4; el constituie prezentul pozitivismului şi prezentul proiectului husserlian de a stabili o disciplină riguroasă a subiectivităţii constituante ca fundament al tuturor cunoaşterilor.
Însă referirea pe care filosofia o face de-acum la criza care-i dă naştere şi loc este de un cu totul alt tip. Necesitatea de a filosofa nu mai este impusă de sistemul actualităţii, de surda presiune a unui prezent care are nevoie să-şi primească o filosofie a lui şi să
se împlinească în ea. Dacă trebuie - dacă putem să
232
Noua mutaţie
filosofăm - e în măsura în care filosofia s-a pierdut ea însăşi: nu numai că a rămas în umbră, nu numai că tot ceea ce s-a dat până acum drept filosofie nu era încă, probabil, decât o nonfilosofie, ci ne aflăm încă şi [înb]
punctul cel mai extrem al nonfilosofiei, de vreme ce nu Putem sti
