retrimite gândirea la originea ei greacă8, ci că „descompune" discursul prin care filosofia europeană gândise şi n-a încetat încă să vorbească; ea sparge, dezarticulează, desface piesă cu piesă armătura foarte puternică ce izola discursul filosofie de toate celelalte, garantându-i strania lui funcţionare. A filosofa, de-acum, nu mai înseamnă
a ţine discursuri într-un mod singular şi ireductibil la oricare altul, ci a ţine discursuri în spaţiul şi forma altor discursuri, strecurându-se pe nesimţite în acest loc din care vorbesc ele: iată filosoful devenit filolog, istoric, genealogist, ,, psiholog", analist al vieţii şi al forţei9• Dar nu pentru că a regăsit vechea continuitate epistemologică
d Şters: ,,Opera lui Nietzsche inaugurează o întreagă destructurare a discursului filosofie aşa cum îl cunoşteam începând din secolul al XVII-iea; armătura puternică ce-i permitea să se distingă clar de celelalte moduri de discurs se desface. Şi am văzut apărând discursuri filosofice care erau pur şi simplu ştiinţifice sau poetice, sau politice; invers, s-a cerut unor discursuri politice, poetice sau ştiinţifice să apară ca filosofice. Mai mult, această destructurare a discursului filosofie a făcut să apară experienţe care erau până atunci imposibile pentru gândirea filosofică: disocierea subiectului (în măsura în care acesta, de la substanţa gânditoare a lui Descartes până la subiectivitatea constituantă a lui Husserl, asigura legătura funcţiei legitimatoare cu funcţia reflexivă şi cu existenţa subiectului care era în acelaşi timp un fundament); politeismul (în măsura în care Dumnezeu şi absenţa lui Dumnezeu asigurau împreună legătura între un fundament originar şi posibilitatea practicii [ ... ])."
236
Noua mutaţie
cu cunoaşterea pe care critica lui Kant o întrerupsese odinioară; nici - aşa cum vor astăzi cei care caută să salveze filosofia împotriva naivităţii pozitive - pentru că a reluat, printr-un soi [de] dogmatism provizoriu şi metodic, câteva din conţinuturile ştiinţei efective pentru a le contesta mai abitir ulterior sau pentru a le fonda la un alt nivel. Ci pentru că, de fapt, în ciuda tuturor diferenţelor de concepte, de forme de raţionament, de stil sau de conţinut, vechea diferenţă de natură între discursul filosofie şi enunţul ştiinţific s-a şters acum. Filosoful poate ţine discursuri fără legitimare, pornind de la un acum singular, el, al cărui acum este eterna reîntoarcere a aceluiaşi: discursul său este etern precum acea reîntoarcere pe care o anunţă, precum acea reîntoarcere pe care o aduce el însuşi, mereu şi mereu, de la Empedocle încoace. Dar filosofia nu se distinge nici de ficţiune, cel puţin ca discurs: filosoful este poet, este dramaturg, gândirea lui se oferă ca un cânt, aforism sau ditiramb; şi dacă pare să
regăsească astfel sclipirea enigmatică a presocraticilor nu semnifică nicidecum că filosofia, întorcându-se asupra ei înseşi, îşi reia întregul destin într-un alt început10; ci înseamnă că cuvântul filosofului îşi regăseşte dreptul oricărei fictiuni de a inventa locul din care vorbeste, ca I
I
şi cum discursul ar veni spontan, prin forţa unei voci care face să se nască, să găzduiască şi să deplaseze, ,,să
inspire" subiectul vorbitor. Acelaşi cuvânt filosofie nu este diferit, în natura lui discursivă, nici de ceea ce poate fi un cuvânt politic: plasat în acest punct decisiv în care timpul se rupe de el însuşi, în care se prăbuşeşte tot solul credinţelor pe care se întemeiau morala noastră, religia noastră, biserica noastră şi instituţiile noastre, filosofia 237
Michel Foucault
nu este nicidecum discurs despre lume şi exigenţă a unei practici; este ea însăşi o practică, un act politic, un atac: ea nu transmite prinţului în general teoria sa a puterii, ci trimite scrisori lui Wilhelm al Ii-lea, iar Kaiser-ul Nietzsche semnează cărţi poştale11 . Aceeaşi ştergere a discontinuităţilor între discursul filosofie şi discursul religios: filosoful, în fond, nu spune nimic despre el însuşi; este profetul care anunţă zorii zilei şi nu vorbeşte decât pentru a pregăti căile unui alt cuvânt; pe acela îl ascultă
şi lui încearcă să-i restituie eternul murmur.
Ceea ce a pregătit pentru noi mutaţia nietzscheană
sunt dificultăţile proprii unui discurs filosofie care, pierzându-şi criteriile de distincţie, şi-a pierdut în acelaşi timp şi modurile esenţiale de funcţionare. Asta nu înseamnă că filosofia dispare pe măsură ce se descompune discursul filosofie: căci această descompunere nu este decât percepţia negativă că, în vechiul discurs al filosofilor, ne formăm o nouă configuraţie pe cale să se contureze.
Suntem în curs de a ţine discursuri filosofice cărora nu le cunoaştem nici statutul, nici caracterul şi în raport cu care nu putem evita să constatăm că nu mai sunt cele de odinioară: de aici, faptul că nimic din ceea ce ne este dat ca filosofie (fie că relevă vechiul mod al discursului, fie cel nou) nu ne pare a fi cu adevărat filosofie şi că, de fiecare dată când intenţionăm să filosofăm, avem impresia că vorbim în elementul nonfilosofiei. Dar, în acelaşi timp, printr-un soi de compensaţie care nu este de fapt decât celălalt aspect al aceluiaşi fenomen, filosofia se articulează în interiorul unor discursuri care i-ar fi fost altădată străine: asta nu înseamnă că matematica, bunăoară, sau literatura ori politica oferă acum filosofiei 238
Noua mutaţie
teme sau obiecte ignorate până în prezent, ci că în elementul unor discursuri ştiinţifice (precum matematicasau lingvistica, precum psihanaliza sau logica), în interiorul unor discursuri literare (ale lui Mallarme, Rilke sauBlanchot, de pildă), în forma unor discursuri politice,în experienţe cum sunt cele ale lui Artaud sau Bataille,acte [ ... e] filosofice sunt efectiv realizate, nici mai mult,nici mai puţin decât în discursul filosofie al oamenilorcare se dau drept filosofi 1 2• O întreagă bogăţie e pe cale să se nască aici şi asta chiar în măsura în care filosofia se recunoaşte ca pierdută. Dar va fi nevoie şi să încercăm să
determinăm ce anume sunt aceste acte filosofice într-ununivers de discurs în care cel al filosofiei se constituieîntr-un mod cu totul nou13•
Dar asta nu este singura consecinţă a transformăriicăreia îi putem da numele lui Nietzsche. Începând dinclipa în care discursul filosofie îşi pierde determinaţiileşi funcţiile, tot ceea ce putea să garanteze unitatea domeniului său se disociază la rându-i: acel element carelega pentru discursul filosofie domeniul primar al subiectului de cel al fundamentului care, de la substanţagânditoare a lui Descartes până la subiectivitatea constituantă a lui Husserl, transformase sufletul - obiect metafizic - în funcţie discursivă, acel element se desfaceîn gândirea lui Nietzsche pentru a deveni pluralitatede subiecţi; corelativ, vom reîntâlni această fractură asubiectului în discursuri ştiinţifice, precum cel al psihanalizei, sau în experienţe "religioase", precum cea alui Bataille. În acelaşi fel, se disociază elementul careasigura unitatea între domeniul fundamentului şi cele
Şters: ,,(adică discursuri)".
239
Michel Foucault
al practicii; acest element, în filosofia europeană de după Descartes, a putut să fie la fel de bine Dumnezeu sau absenţa lui Dumnezeu; Nietzsche smulge rădăcina comună a acestui monoteism şi a acestui ateism, proclamând reîntoarcerea nenumăraţilor zei; şi, corelativ, vom vedea ulterior această formă politeistă a experien
ţei manifestându-se în experienţele pozitive ale sacrului şi în textele lui Artaud. În sfârşit, lumea ca unitate a practicii şi a interpretării este la rândul ei disociată: ea devine în discursul lui Nietzsche simultan un nod mereu desfăcut de forţe, care se opun fără să se reconcilieze şi să se echilibreze vreodată, şi o îngrămădire de interpretări înghesuite care se controlează unele pe altele şi îşi confiscă pe rând sensul. Corelativ, vedem înmulţindu-se disciplinele interpretării, cercetarea sensurilor multiple, munca nesfârşită a exegezelor, în vreme ce literatura, în loc să asigure exprimarea lumii prin discurs, procedează
la distrugerea acestei lumi prin limbă, prin simpla utilizare a cuvântului. Marele pluralism al lui Nietzsche (mai multe forţe, mai mult sens, mereu mai mulţi zei, mereu mai mult eu) care merge atât de tare împotriva întregii filosofii occidentale de după Descartes nu a putut fi afirmat decât cu o condiţie: nu suprimarea metafizicii ( chiar şi aceea care îşi găseşte originea la Platon sau la Socrate), ci destrucţia modalităţii care definea în mod tradiţional discursul filosofie.
Ar trebui să punem, fără îndoială, pe seama acestui pluralism (sau, mai degrabă, a jocului disocierilor pe care îl eliberează) dispersia, sfărâmarea filosofului însuşi. În individualitatea paradoxală, dar bine închisă
pe ea însăşi, a subiectului care filosofează, ajungea 240
