Noua mutaţie
va reconstrui Foucault, câţiva ani mai târziu, itinerarul intelectual al lui Jean Hyppolite cu ocazia omagiului pe care i-l aduce la ENS, unde Hyppolite a fost director între 1954 şi 1963, înainte de a fi ales, succedându-i lui Gueroult, la catedra de Istoria gândirii filosofice la College de France (Foucault îi va succeda în 1970, când va fi ales, cu sprijinul lui Vuillemin, la catedra de Istoria sistemelor de gândire). Asta permite să situăm mai bine importanţa mutaţiei pe care Foucault o prezintă aici dintr-un unghi arheologic. De la traducerea sa a Fenomenologiei spiritului a lui Hegel (2 voi., Paris, Aubier, 1939-1941 ), Hyppolite interpreta termenul hegelian wirklich prin „actual", astfel încât, aşa cum aminteşte Foucault în omagiul lui, ideea de „gândire filosofică" e conformă cu „ceea ce în orice sistem - oricât de împlinit ar părea - îl depăşeşte, îl excedă şi îl pune într-un raport deopotrivă de schimb şi de deficit cu filosofia însăşi [ .. . ];
[este] neîmplinirea ei [ ... ]; acel ceva prin care, oricât de mult ar continua, ar rămâne datornic faţă de filosofie" (M. Foucault,
,,Jean Hyppolite", art. cit., p. 808). Prin „gândire filosofică", mai spune Foucault, Hyppolite „înţelegea şi acel moment atât de dificil de surprins, ocultat încă de la apariţia sa, în care discursul filosofie se hotărăşte, se smulge din mutismul său şi ia distanţă în raport cu ceea ce va apărea de-acum drept nonfilosofie: gândirea filosofică este atunci mai puţin determinarea obscură şi prealabilă a unui sistem, cât partajul brusc şi fără încetare reînceput, prin care se stabileşte [ ... ], această torsiune şi această dedublare, această ieşire şi această reluare în posesie de sine însuşi, prin care discursul filosofie spune ceea ce este, îşi pronunţă justificarea şi, decalându-se în raport cu forma sa imediată, manifestă ceea ce poate să-l fondeze şi să-i fixeze propriile limite" (ibidem). Aceeaşi dedublare se află, după
Hyppolite, în miezul filosofiei lui Hegel, care marchează „momentul în care discursul filosofie a pus el însuşi, şi înăuntrul lui, problema începutului şi a sfârşitului său: momentul în care gândirea filosofică trudeşte la nesfârşit să formuleze câmpul total al nonfilosofiei şi caută să ajungă, cu toată suveranitatea ei, să-şi enunţe propriul sfârşit [ ... ] Cu Hegel, filosofia, care, de 247
Michel Foucault
la Descartes cel puţin, se afla într-un raport de nezdruncinat cu nonfilosofia, a devenit nu numai conştiinţă a acestui raport, ci şi discurs efectiv al lui: înscenare serioasă a jocului dintre filosofie şi nonfilosofie (ibidem, pp. 81 1 -81 2). Astfel, într-un anume sens, Foucault pune pe urmele fostului său maestru problema raportului dintre discursul filosofie cu actualitatea sa ca mişcare prin care filosofia e neîncetat chemată să înceapă şi să reînceapă, fără să-şi poată găsi vreodată în discurs realizarea ei, împlinirea sau încheierea sa. Totuşi, spre deosebire de Hyppolite, Foucault nu pune problema actualităţii/actualizării filosofiei şi a legăturii sale intrinseci cu nonfilosofia, în raport cu Marx sau cu ştiinţa (fie prin Fichte, fie apropo de teoria informaţiei), nici în raport cu tensiunea dintre logică şi existenţă şi nici - ca istoric al filosofiei - în raport cu Gueroult şi Merleau-Ponty (ibidem, pp. 81 0-81 3). Aşa cum o va spune în continuarea acestui manuscris, gândirea lui Nietzsche constituie pentru Foucault pragul arheologic de discontinuitate al unui discurs filosofie ce se desparte de „finitudinea filosofică" de la Hyppolite, care acolo dubla încă, în ciuda tuturor, raportul cu absolutul urmărit de Hegel (ibidem, p. 809).
6. În Cuvintele şi lucrurile, şi Foucault atribuie filosofiei lui Nietzsche un rol de ruptură: Nietzsche nu este doar cel care, împreună
cu Mallarme, ar fi inaugurat chestiunea „fiinţei unice şi dificile"
a limbajului însuşi (,, Nu era ceea ce pregătea Nietzsche, când, în interiorul limbajului lui, îi ucidea pe om şi pe Dumnezeu deopotrivă şi promitea prin asta Reîntoarcerea, scânteierea multiplă şi reîncepută a zeilor?"), dar, mai mult, la el vede Foucault „primul efort în vederea acestei dezrădăcinări din solul Antropologiei la care s-a angajat gândirea contemporană" (M. Foucault, Cuvintele şi lucrurile, op.cit., pp. 41 2-41 3 şi 459). E folositor să reamintim că în 1 967 Foucault scrie, împreună cu Gilles Deleuze, ,,lntroduction generale aux CEuvres philosophiques de F. Nietzsche" (în DE I, nr. 45, pp. 589-592; vezi şi id., ,,Michel Foucault et Gilles Deleuze veulent rendre a Nieztsche son vrai visage" [1 966], în Of I, nr. 41 , pp. 577-560), iar în acelaşi an apar Actele colocviului de la Royaumont din 248
Noua mutaţie
iulie 1 964, conţinând faimosul text al lui Foucault, ,, Nietzsche,Freud, Marx" (art.cit.).
7. F. N ietzsche, Crepuscule des idoles, ou Comment philosopher acoups de marteau, ed. de G. Colii şi M. Montinari, trad.fr. deJean-Claude Hemery, Paris, Gallimard, 1 978 [1 889] [Amurgulidolilor, trad. de Alexandru Al. Şahighian, Bucureşti, Humanitas,2009] .
8. Pentru acest punct, vezi supra, p. 1 8 şi nota 3 din cap. 1 ,pp. 23-25 .
9. Aici se anu nţă deja calea de-a lungul căreia vor continua preocupările lui Foucault pentru Nietzsche în anii următori şi indică, mai general, unul din nodurile cruciale care îl vor facesă înscrie sarcina descriptivă a arheologiei într-o perspectivă
