Difference, Paris, Seuil, 1967, pp. 51-97 [Scriitura şi diferenţa, trad. de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag, Bucureşti, Univers, 1998, pp. 53-98]), Jacques Derrida criticase lectura foucaldiană a rolului nebuniei în Meditaţii. Pentru răspunsul lui Foucault, vezi M. Foucault, ,, Reponse a Derrida" [1972], în DE I, nr. 104, pp. 1149-1163; o a doua versiune a acestui text apare ca apendice la reeditarea Istoriei nebuniei la Gallimard, (id., ,,Mon corps, ce papier, ce feu" [1972], în DE I, nr. 102, pp. 1113-1136).
20. În acest sens, ,,posibilitatea filosofului nebun" despre care vorbeşte Foucault în 1963, în textul lui despre Bataille, a fost în realitate (re)deschisă de Nietzsche: ,, Este exact opusul mişcării care a susţinut, fără doar şi poate, de la Socrate încoace, înţelepciunea occidentală: acestei înţelepciuni, limbajul filosofie îi promitea unitatea senină a unei subiectivităţi care ar urma să triumfe în el, prin el şi prin intermediul său, constituindu-se ea pe de-a-ntregul. Dar dacă limbajul filosofie este elementul în care se repetă la nesfârşit supliciul filosofului şi în care e risipită subiectivitatea sa, atunci nu numai că înţelepciunea nu mai poate să apară ca figură a compoziţiei şi a recompensei, ci şi în mod fatal o posibilitate se deschide, la scadenţa limbajului filosofie [ ... ]: posibilitatea filosofului nebun. Găsind, cu alte cuvinte, nu în exteriorul propriului limbaj (printr-un accident venit din afară sau printr-un exerciţiu imaginar), ci în el, în miezul posibilităţilor sale, transgresarea fiinţei sale de filosof" (M.
Foucault, ,, Preface a la trangression", art.cit., pp. 271-272).
21. F. Nietzsche, Dernieres Lettres, hiver 7 881-hiver 7 889, op.cit., scrisoarea din 4 ianuarie 1889 către Heinrich Koselitz (Peter Gast), Torino, p. 236.
252
Capitolul 1 2
A gândi după Nietzsche
Reorganizarea reg i m u l u i general al discursu l u i
d u pă Nietzsche - Problema filosofiei p u s ă de
discursurile la limita filosofiei: pozitivism logic,
ontologie, descriere a trăitului, cercetare a structurilor - Fenomenologia şi unitatea discursului carteziano-husserlian: pură descriere a concretului şi
cercetare a fundamentului
Vorbind despre noua mutaţie care se manifestă în opera lui Nietzsche, nu vrem să spunem că Nietzsche însuşi şi doar Nietzsche a împlinit-o într-un gest deopotrivă suveran şi solitar. Dacă opera lui a fost cu putinţă şi dacă este încă posibil să o înţelegem aşa cum o înţelegem azi este pentru că în ea, prin ea, dar şi în jurul ei, regimul general al discursului era pe cale să
se reorganizeze. La fel cum Regulile sau Meditaţiile nu au operat de unele singure, în efortul lor singular, bulversarea din care s-a născut discursul filosofilor de la Descartes la Husserl, Ecce homo nu efectuează, într-o operaţiune fără egal, schimbarea în interiorul căreia am fi, iată, prinşi: în acest text, întreg universul discursului manifesta unele din modificările sale esenţiale. Această
mutaţie ar trebui să încercăm să o înţelegem, cel puţin în măsura în care nu ne împiedică proximitatea ei prea mare. Ea pare, în orice caz, mult mai greu de dominat 253
Michel Foucault
decât cea din secolul al XVII-lea: de la o formă la alta a discursului - de la matematică la literatură sau de la politică la filosofie -, este mult mai greu de definit analogia evenimentelor şi unicul proces care ar afecta universul lor comun. În plus, dispersia istorică a fenomenului pare mult mai mare decât în epoca clasică; atunci nu a fost nevoie de mai mult de o jumătate de secol ca să se desăvârşească marea mutaţie a discursului; acum avem impresia că suntem prinşi înăuntrul unui proces inaugurat cu mai bine de un secol în urmă. Am ajuns noi oare la capătul a ceea ce se anunţa aproape simultan la Nietzsche, Mallarme sau Frege? Suntem noi contemporanii involuntari şi, în mare parte, orbi ai unui fenomen apărut cu mult înaintea noastră şi care se va prelungi îndeajuns după noi, într-atât e de complex, de polimorf şi profund? Dar iluziile optice sunt numeroase când e vorba de a vedea tocmai ceea ce e pe cale să se întâmple: poate că evenimentul pe care ne străduim să-l surprindem este mult mai apropiat decât credem; iar situând, la sfârşitul secolului al XIX-iea şi în dreptul lui Nietzsche, data lui de naştere, încercăm, dintr-o preocupare pentru justificare, să-i căutăm foarte departe semnele precoce; ne consolăm, ne ostoim neliniştea, căutăm un sol stabil - în vreme ce nu există
încă decât mobilitate şi vid -, recunoaştem o împlinire acolo unde începuturile erau de-abia schiţate. Dar poate că, de asemenea, suntem victime ale iluziei contrare; s-ar putea să ne imaginăm că încă participăm la un eveniment încheiat de multă vreme; şi dacă am crede că
trăim într-un univers de discurs încă mobil şi nesigur, încă deschis înspre mutaţii viitoare, asta nu înseamnă
254
A gândi după Nietzsche
că evenimentul transformării sale este neîmplinit, ci că
suntem prinşi în el fără a-i putea ghici încă limitele, nici a-i presimţi în vreun fel momentul sfârşitului. Opera lui Nietzsche ne-a lăsat oare moştenire un discurs filosofie deja bulversat de la un capăt la altul şi eliberat de toate vechile sale exigenţe funcţionale? Sau indică ea doar primele oscilaţii ale unui discurs al cărui mod de a fi nu va înceta, pe urmă, să se altereze din ce în ce mai mult?
Înainte de a schiţa, cel puţin în liniile sale esenţiale, această mutaţie a regimului general al discursului, trebuie să notăm un fapt de care putem fi aproape siguri: multă vreme după Nietzsche, discursul filosofie nu ajunsese la capătul transformării sale şi părea să se aşeze într-o dimensiune încă indecisă. La drept vorbind, termenul de „indecizie" nu este foarte potrivit pentru a descrie ceea ce se petrece; căci, în ordinea gândirii - cel puţin dacă nu încercăm să o analizăm din interior sau să
repetăm actele invizibile care presupunem că îşi găsesc loc în ea, ci să definim funcţionarea sa manifestă, exterioară şi discursivă -, nu există vreodată nici echivoc, nici ambiguitate, nici contradicţie, nici soluţie indecisă, ci întotdeauna un ansamblu de determinaţii riguroase.
Ceea ce se numeşte contradicţie nu este altceva decât existenţa a două funcţionări simultan posibile şi incompatibile; ceea ce se numeşte ambiguitate nu reprezintă, de fapt, decât existenţa unui anumit număr de puncte de alegere; iar ceea ce se cheamă confuzie nu e decât o anumită complexitate în determinaţii. Dacă a existat, într-adevăr, o „descompunere" a discursului pentru care opera lui Nietzsche manifestă, eventual, anumite semne, asta nu înseamnă că, de la acel moment, a intrat într-o 255
Michel Foucault
fază de incertitudine, că fizionomia sa proprie s-a şters,că s-a dezmembrat cumva şi că, aşteptând să recapete oconfiguraţie fermă şi precisă, nu mai vorbeşte decât unlimbaj inform, element al crizei sale actuale. A spunecă a existat, că există descompunere a discursului filosofie înseamnă că el a pierdut poziţia pe care o ocupapână atunci faţă de alte tipuri de discurs, că însuşiriledistinctive care îl delimitau nu mai pot fi aceleaşi, că
funcţionarea sa, în consecinţă, nu mai poate fi analizată
în acelaşi fel şi nu mai poate comporta aceleaşi faze. Darîn măsura în care nu a ajuns încă la noul său regim,funcţiile care apar în el pot fi la fel de bine descrise catot atâtea variaţii pe tema funcţiilor primite, cât şi subaspectul deplasărilor care le alterează până la a le face,încet-încet, de nerecunoscut. Filosofia postnietzscheană
poate fi citită pozitiv sau negativ. Pozitiv, ea va fi constituirea unui nou mod de discurs filosofie, dar pe caren-o s-o percepem în ea decât negativ, în cenuşiu şi ca oformă vidă; ea va fi făcută din deplasări, din distanţărisistematice pe nevăzute, ce sunt în curs de a-i pregăticoerenţa încă secretă, dar deja suveran activă. Negativ,filosofia va reprezenta menţinerea vechilor funcţii şi avechilor însuşiri ale discursului, surda lor rezistenţă laorice modificare; astfel încât nu vom percepe în ea decât aceste elemente pozitive, dar în inerţia exclusivă apersistenţei lor. În fond, puţin contează aceste două interpretări opuse ce au ca trăsătură comună nu definireaevenimentului, ci valorizarea prezentului într-o manieră
sau alta. Putem caracteriza filosofia postnietzscheană
spunând că, odată cu ea, vechile funcţii ale discursuluifilosofie se exercită într-un spaţiu discursiv în care el256
