dialectică a naturii). În fine, se schiţează în egală măsură o interogaţie asupra posibilităţii filosofiei, dar care se face de această dată într-o dimensiune a discursului ce nu deosebeşte între exegeza religioasă şi interpretarea filosofică: filosofia s-ar stabili ca o descifrare şi ar fi metafizice toate formele de discurs care şi-ar propune să interpreteze semnele nu ca cifruri ale unei transcendenţe, ci ca elemente ale unei serii de efecte şi de cauze6•
Că aceste patru feluri de a filosofa pot fi simbolizate cu uşurinţă prin numele lui Russell şi Wittgenstein, Heidegger, Sartre şi Jaspers contează, în cele din urmă, destul de puţin; şi mai puţin contează, de altfel, poziţia polemică pe care [ele] o pot ocupa unele în raport cu celelalte. Important este că sunt toate prinse înăuntrul acestui eveniment căruia opera lui Nietzsche i-a semnalat surda, însă deja suverana prezenţă; esenţialul este că [ele] au făcut posibile unele şi altele, prin acelaşi joc de condiţii: necesitatea de a repera un discurs filosofie, eliberat de vechile sale condiţii interne de funcţionare şi desfăşurat pornind de la un discurs încă nespecificat.
Totuşi acest salt în afara modalităţii clasice a discursului şi a funcţionării sale nu repune în discuţie universul întreg al discursului cu toate formele sale. Filosofia postnietzscheană, sub aceste patru aspecte majore, a abandonat modalitatea carteziano-husserliană a discursului; s-a desprins îndeajuns pentru a o putea trata din exterior, dar a rămas legată de ea printr-un raport pe care nu l-a stăpânitb; căci, pentru a se elibera de această
modalitate, ea s-a sprijinit pe cele patru mari moduri de discurs care, începând cu secolul al XVII-lea, înconjurau b Şters: ,,Această modalitate a rămas pentru ea o formă vidă".
260
A gândi după Nietzsche
discursul filosofie, i se opuneau, ridicau în faţa lui propriile trăsături, luau distanţă faţă de el - aşadar îi făceau loc. Reculul în raport cu filosofia (în sensul tradiţional al cuvântului) se face în acelaşi spaţiu discursiv care îi dădea naştere. Astfel se formează filosofii care pot lua drept obiect forma vidă şi acum abandonată a discursului filosofie, dar care n-au dominat încă planul general în interiorul căruia se constituise această formă. Şi, prin urmare, le scapă încă acest fapt fundamental că ştergerea discursului filosofie în modalitatea lui clasică era corelativă cu o mutaţie generală a întregului univers al discursului.
Această poziţie a filosofiei postnietzscheene în spa
ţiul general al discursului explică un anumit număr din temele sale. Ea nu poate avea, într-adevăr, alt obiect decât absenţa, dispariţia, uitarea, pierderea filosofiei înseşi.
Dar această pierdere nu este analizată nici ca ştergere a unui mod singular al discursului, nici ca un eveniment care se produce la o dată foarte recentă, în regimul discursiv al culturii noastre; în măsura în care, într-adevăr, acest regim nu este repus niciodată în discuţie, ci e valabil ca fiind contextul oricărui cuvânt posibil, dispariţia discursului filosofie pare să nu aibă o dată anume; sau, mai degrabă, dispariţia lui pare să fie contemporană cu constituirea sa, ca şi cum nu ar fi putut să se nască decât în elementul morţii sale, ca şi cum locul din care vorbeşte ar fi trebuit să fie dintotdeauna pustiu şi zadarnic în funcţionarea lui. Prin urmare promisiunea vreunei filosofii viitoare dincolo de vidul de astăzi are ca preţ
reîntoarcerea filosofiei către întreaga ei istorie. Filosofia va avea puterea de a vorbi din nou numai dacă reuşeşte 261
Michel Foucault
să se regăsească în această pură origine care a fost deopotrivă începutul şi principiul dispariţiei sale, numai dacă
ea reuseste să ocolească acest moment constitutiv si am-
, ,
,
biguu. Un mare mit se prefigurează acolo unde filosofiile postnietzscheene îşi găsesc locul ideal: cel al limbajului fără dată, mai profund şi mai arhaic decât toată istoria, şi în care formele discursului n-ar fi încă separate unele de altele. Pentru a regăsi această primă lumină a limbajului, nicio revenire nu este îndeajuns de îndepărtată, nicio contestare nu e destul de radicală; toate istoriile reale, toate evenimentele identificabile sunt prea încărcate de pozitivitate şi toate reamintirile discursive, prea angajate în uitare. Propedeutica acestei reîntoarceri a filosofiei este la fel de nelimitată pe cât e drumul de-a lungul căruia ea n-a încetat să se piardă; propedeutică infinită şi tristă, căci ea percepe primele semne ale unei gândiri viitoare în spaţiul nocturn, vid şi pe veci infertil unde filosofia nu-şi mai arată de-acum decât dispariţia.
Toate domeniile care fuseseră până atunci în corelaţie cu marile funcţii ale discursului filosofie se văd, prin asta, puse între paranteze. Filosofia nu mai poate să se propună ca investigaţie a subiectului, ca cercetare a unui fundament care ar fi în acelaşi timp origine şi condiţie de posibilitate, nici ca teorie a unei practici sau descoperiri a logosului lumii. Se va spune că, după
transformarea kantiană deja, discursul filosofie nu încetase nicidecum să dea înapoi în raport cu toate acele domenii şi că nu-şi mai recunoştea dreptul de a le atinge direct sau de a le domina exhaustiv. Dar cel puţin sub forma unei sarcini infinite, mereu de reluat, niciodată
oprită, un raport pozitiv rămânea stabilit între acele 262
A gândi după Nietzsche
domenii şi acest discurs. La orizontul îndepărtându-se fără încetare al acestui discurs se profila momentul în care ar fi devenit el însuşi acest domeniu, momentul în care discursul ar fi devenit subiect absolut, fundament al tuturor cunoaşterilor, practică reală şi discurs despre lumea însăşi. În schimb, în filosofia postnietzscheană pe care încercăm pentru moment să o descriem, raportul cu aceste domenii nu se constituie decât în mod negativ: filosofia nu va putea fi readusă din uitarea în care s-a pierdut ea însăşi decât renunţând la aceste domenii şi întorcându-le spatele. În acest fel, bunăoară, într-o filosofie precum pozitivismul logic - adică într-un discurs care pretinde că rămâne nediferenţiat între criteriile enunţării ştiinţifice şi specificitatea propoziţiilor filosofice -, posibilitatea unei filosofii nu va fi dată decât dacă ea renunţă explicit la o analiză a subiectului ca atare, dacă
renunţă să găsească fundamentul absolut originar al discursului (nu există metalimbaj general), decât dacă
renunţă să fie de drept şi nemijlocit o practică (cel mult poate să fie teoria enunţurilor imperative sau a judecăţilor de valoare), dacă renunţă să descopere un discurs al lumii ( de vreme ce lumea nu este, la urma urmei, nimic altceva decât un ansamblu de enunţuri). La fel, într-un discurs în care gândirea ar fi cel mai aproape cu putinţă
de acest „a simula", de acest dichten în care germanii recunosc esenţa poeziei7, filosofia n-ar putea să fie decât retinere
,
voluntară în fata
, acestor domenii traditionale
