Pentru un discurs de acest ultim tip, o gândire precum cea a lui Heidegger nu poate fi decât tot o metafizică: iar pentru un discurs de primul tip, analize precum cele ale pozitivismului logic sunt încă angajate în sistemul reprezentării. La drept vorbind, aceste două forme de filosofie menţin în disputa lor faţă-în-faţă rolul unei metafizici a reprezentării pe care unitatea unui singur discurs n-o mai poate asigura acum, când şi-a pierdut deopotrivă
criteriile şi elementele funcţionale.
Cât priveşte antropologia, rolul său - menţinut -
este încredinţat altor forme de discursct. Acest rol, ne amintim, garanta discursului filosofie posibilitatea de a face o critică a metafizicii, pornind de la o analiză a fenomenelor şi a formelor finitudinii. O reflecţie despre fiinţa omului şi despre raporturile pe care, prin acest mod de a fi, le poate stabili omul cu toate celelalte forme de fiinţă şi cu fiinţa în general definea astfel, în discursul d Foucault scrisese mai întâi asta, apoi a şters: ,,Cât priveşte antropologia, este şi ea mai degrabă transformată decât realmente suprimată. Rolul său este încredinţat acum altor forme de discurs. Sistemul antropologic ar consta în asta".
266
A gândi după Nietzsche
filosofie însusi,
, conditiile
,
accesului său la adevăr. În filo-
sofia postnietzscheană, discursul nu va mai avea nevoie de a trece printr-o reflecţie asupra fenomenului sau printr-o analitică a finitudinii pentru a putea enunţa fiinţa omului: fiinţa omului se vede nemijlocit manifestată în descrierea fenomenului ca experienţă trăită şi complet accesibilă lecturii. În acest sens, fiinţa omului nu se află
niciodată în decalaj în raport cu fenomenul care o manifestă; este acest fenomen, el însuşi străbătut de semnificaţie sau de libertate şi nimic altceva decât el. Condiţia de posibilitate a fenomenului nu trebuie căutată la un nivel sau într-o regiune transcendentală, ci tocmai în sensul pe care îl capătă fenomenul. Că fenomenul poate să fie, fără rest sau opacitate, străbătut de semnificaţii care sunt în acelaşi timp fiinţa şi libertatea omului şi că
poate să [lee] parcurgă printr-o descriere care manifestă
această libertate şi risipeşte analitica unei fiinţe umane determinate şi finite, aceste două idei înseamnă de fapt acelasi
, lucru: este vorba aici de a accede la fiinta
, omului
şi la ceea ce, din fiinţă, se dă sau se constituie în ea, pornind de la o descriere „pură", adică de la un discurs care a neutralizat sau a suspendat toate dispoziţiile discursului filosofie. Această descriere asigură astfel, într-o formă nouă, funcţia unei analitici a fiinţei umane. Cât despre cealaltă funcţie a antropologiei - definiţie a raporturilor între fiinţa umană [şi toate celelalte forme de fiinţăf], ca o condiţie de posibilitate a cunoaşterii -, ea este asigurată într-o formă de discurs care face faţă descrierii trăitului: este descrierea formelor şi structurilor e Conjectură: cuvânt-lipsă.
Şters pe manuscris.
267
Michel Foucault
prin care trebuie să se dea toată experienţa umană; că
aceste structuri sunt pur formale, că ele se întemeiază, dimpotrivă, pe ansambluri de determinaţii istorice sau pe organizări lingvistice ori pe funcţii simbolice puţin contează: descrierea unui model structural trebuie să
permită unui discurs care nu are nici forma şi nici func
ţionarea tradiţionale ale discursului filosofie să enunţe sistemul formelor care structurează şi fiinţa omului, dar şi cunoaşterea9•
Vedem felul în care aceste tipuri noi de discurs, care se dau toate ca fiind filosofia si fiind la limita filosofiei (pozitivism logic, ontologie, descriere a trăitului şi cercetare a structurilor), se opun aparent în zadar unele altora şi condamnă degeaba gândirea contemporană la o dispersie în care unitatea filosofiei pare să trebuiască să se piardă
definitiv; de fapt, ele aparţin toate unei dispuneri de ansamblu care le leagă şi le împiedică să existe independent unele de altele. Această dispunere constrângătoare este obligaţia de a menţine rolul discursului filosofie înăuntrul unui discurs care nu mai are specificitatea lui şi care nu mai poate să-şi dea drept obiect decât dispariţia şi absenţa discursului filosofie. Toate aceste forme de filosofie, aparent atât de opuse, atât de străine una de alta, au în comun o foarte strictă coerenţă. O coerenţă care nu poate fi sesizată dacă adoptăm punctul de vedere al uneia dintre ele, dar care se manifestă cu claritate când [ne] plasăm în elementul discursului filosofie în general sau, mai curând, în interiorul acelui discurs care menţine rolul filosofiei fără a-i conserva specificaţiile şi marile forme funcţionale.
