A gândi după Nietzsche
nu mai poate avea acelaşi amplasament, nici aceleaşi însuşiri.
Avem aici principiul general care ne îngăduie să descriem această filosofie postnietzscheană în planul său de ansamblu. După Kant, interogaţia asupra posibilităţii filosofiei face parte din filosofie şi putem să spunem, într-un sens, că ea îi acoperă toată suprafaţa. Dar până la Nietzsche, această interogaţie şi-a găsit locul în interiorul discursului filosofie şi în jocul unei funcţionări al cărui principiu general urcă până la Descartes. În schimb, odată ce am învăţat „să filosofăm cu ciocanul"1, odată
ce Nietzsche a pus în discuţie nu atât filosofia în general, în esenţa ei, rădăcina şi posibilitatea sa filosofică, ci filosofii ca specii vorbitoare, atunci chestiunea filosofiei a fost pusă şi repetată fără încetare într-un spaţiu discursiv care nu mai era cel al filosofiei. Întrebarea „Ce este filosofia?" nu a încetat, desigur, să fie o întrebare filosofică; dar ea a devenit o întrebare filosofică despre filosofie, pusă într-un discurs care, cu toată naivitatea sau cu toată
profunzimea, ignora specificitatea carteziano-husserliană
a discursului filosofie. De aici, faptul că filosofia a putut să apară ca fiind legată de istoria Occidentului, fie ca un episod cultural, fie ca vizibilul corp al destinului său. De aici, şi pofta de radicalism în numele căruia punem în discuţie tot ceea ce, în filosofie, pare să fie admis ca evident, trădând astfel încrederea obscură pe care discursul filosofie şi-o acordă sieşi. Proiectul de a nu admite nimic în discurs care să nu fi fost reexaminat si efectuat din nou în gândire asigura, de la Descartes la Husserl, funcţia legitimantă pe care discursul filosofie o exercita faţă de el însuşi; de-acum, el se vede deplasat: în forma unui 257
M ichel Foucault
discurs care se vrea nespecificat filosofie, el este analiza suspicioasă a ceea ce discursul filosofie este constrâns să
accepte sau să presupună pentru a putea exista. Astfel ne vedem situaţi într-un domeniu al unui dincoace radical al discursului filosofie - loc privilegiat azi, în care filosofia încearcă să se fondeze şi să se efectueze; dimensiune a lui meta-, a lui arhi-, ce pare irezistibil primordială pentru contemporanii noştri2.
Însă acest recul în raport cu discursul filosofie nu se face printr-o reflecţie asupra a ceea ce este discursul în general şi asupra diferitelor sale tipuri; el nu se face deci în elementul unui discurs absolut general sau realmente neutralizat, ci mereu în dimensiunea acceptată „naiv" a unuia din cele patru tipuri de discurs cărora filosofia li se opunea în mod tradiţional. Astfel, pozitivismul logic analizează discursul filosofie nu pentru a-i nega valoarea sau pentru a-i contesta radical posibilitatea, ci pentru a exclude din el orice propoziţie care nu e susceptibilă să
fie verificată prin aceleaşi mijloace ca enunţurile ştiinţifice; şi, pornind de aici - de la acest element comun al metodelor de verificare ce-ar afecta în acelaşi fel toate enunţurile asertorice -, pozitivismul logic poate să pună
problema de a şti ceea ce poate determina (în formă
sau în conţinut) enunţurile propriu-zis filosofice; vom numi atunci metafizică orice enunţ care s-ar dori în mod specific filosofie, dar care ar vrea să scape criteriilor de validare de care trebuie totusi să tină toate enunturile
'
'
'
asertorice3• Cu alte cuvinte, este vorba de a constitui un discurs adevărat din punct de vedere filosofie, dar care să nu aibă de exercitat această funcţie internă de justificare ce-i fusese recunoscută începând cu secolul al 258
A gândi după Nietzsche
XVIl-lea. Într-un stil absolut diferit, dar printr-o mişcareanaloagă şi care dispune de aceleaşi condiţii de posibilitate, am văzut apărând un discurs despre filosofie careo chestionează în afara oricărei funcţii reflexive; discurs,prin urmare, care îşi constituie - prin el însuşi, în suveranitatea lui - locul şi momentul în care vorbeşte,subiectul care îl pronunţă. Acest discurs ar cuprinde totOccidentul (ca loc unic al filosofiei), tot destinul său (caistorie a filosofiei) şi toţi filosofii ( ca subiecţi vorbitori aidiscursului filosofie) într-o gândire în care diviziunea nus-ar mai face între discurs poetic şi discurs filosofie, între
,,a simula" şi a filosofa. Ne-am găsi în pura dimensiune,nespecificată, a gândirii, în dispersia primă a logosuluisau în diferenţa scriiturii ca urmă4• Şi atunci devin „metafizice" toate discursurile care caută să-şi asigure formafilosofică şi dreptul de a atinge fundamentalul prin func
ţia reflexivă care se exercita în discursul filosofie tradiţional. Pentru aceleaşi motive, am văzut apărând o analiză
a filosofiei pornind de la un discurs care nu s-ar distingede discursul politic: filosofia, cu funcţia sa speculativă
de critică, s-ar vedea înlocuită în elementul unui discursîn care ar fi nemijlocit angajate libertatea, activitatea şiistoria oamenilor; filosofia nu ar fi totuşi suprimată, cis-ar desfăşura în interiorul unei dialectici care i-ar servide loc şi de mişcare comune cu discursul politic şi cudiscursul cotidian al tuturor oamenilor5• În opoziţie cuaceastă filosofie, ar fi metafizic orice discurs care nuşi-ar stabili raportul cu practica decât prin intermediulunei a critici a apariţiei sau a implicitului (adică printr-o a Şters: ,,critici a aparenţelor (şi a unei dialectici a naturii) sau a unei explicitări".
259
Michel Foucault
