,
şi ocol carec permite eliberarea de ele: dacă fiinţa omului este interogată, asta nu se întâmplă pentru că el ar fi subiectul oricărui discurs şi pentru că în el adevărul c Şters: ,,eliberează de reprezentarea lor".
263
Michel Foucault
s-ar împlini ca judecată sigură sau percepţie evidentă, ci pentru că în el este vorba despre o fiinţă care nu poate fi în niciun fel definită ca subiect; iar această fiinţă, la rândul ei, nu este fundament al cunoaşterii, sol şi condi
ţie a obiectivităţii, origine a tuturor fiinţărilor, ci tocmai ceea ce în desfăşurarea ei se retrage şi care, departe de a întemeia fenomenele şi a le da un loc comun, se indică, înainte de tot ceea ce apare, ca pură diferenţă; orice gândire care s-ar dori practică n-ar putea să se împlinească
decât în forma unui raport legiferant sau creator de la subiect la obiect - în forma unei vointe ca fundament subiectiv al fenomenelor. Înţelegem felul în care o gândire deja eliberată a reprezentării subiectului şi a căutării unui fundament trebuie să recunoască în toată filosofia practică manifestarea unei metafizici a voinţei; iar dacă
logosul este interogat, nu e pentru că ar fi un cuvânt prim sau pentru că ar forma textul infinit al lumii, ci pentru că în el şi pornind de la el se desfăşoară diferenţa fiinţei.
Am putea arăta în acelaşi fel cum anume, în celelalte două mari forme ale filosofiei, se împlineşte suspendarea a ceea ce constituia până atunci domeniile prime ale discursului filosofie. Ştergerea specificităţii discursului, dispariţia funcţiilor prin care şi-ar asigura căutarea unui spaţiu discursiv comun cu alte forme, toate acestea implică faptul că filosofia se îndepărtează de domeniile care erau odinioară corelativele sale necesare şi că denunţă în ele principiul erorilor sau al orbirii sale.
Dar cel mai important, în toată această filosofie care ne este încă aproape contemporană, este destinul pe care îl cunosc în ea teoria reprezentării şi sistemul antropologic. Ne amintim că discursul filosofie, după
264
A gândi după Nietzsche
primul său model de funcţionare, nu putea să nu se constituie ca o metafizică a reprezentării şi că, după cel de-al doilea model al său, el se sprijinea în chip necesar pe o antropologie. Or, într-un mod sau altul, toată filosofia secolului XX se dă ca o critică radicală a acestei metafizici sau ca un efort mereu reînceput pentru a scăpa postulatelor acelei antropologii. De fapt, abandonarea antropologiei sau a metafizicii reprezentării nu este niciodată totală. Şi nu poate să fie, în măsura în care filosofia postnietzscheană nu se eliberează de vechea modalitate a discursului decât pentru a se menţine la limitele sale exterioare, la marginea spaţiului pe care tocmai l-a lăsat vid. Metafizica reprezentării şi antropologia sunt mai curând transformate decât realmente suprimate: adică
rolul lor general este conservat, dar printr-un ansamblu de funcţii foarte diferit.
Metafizica reprezentării asigura discursului filosofie posibilitatea de a întâlni fiinţa însăşi prin intermediul a ceea ce, din lume şi din ordinea lucrurilor, putea să fie dat sufletului sub garanţia lui Dumnezeu. În gândirea postnietzscheană, discursul filosofie debarasat de toate funcţiile care îi dădeau acces deopotrivă la fiinţă şi la ordinea lucrurilor (fiinţei ca ordonare şi sistem general al lucrurilor) va trebui să deţină în el însuşi, şi înaintea oricărei specificări funcţionale, puterea de a enunţa fiinţa; această putere, departe de a-i fi garantată la capătul unui ciclu discursiv, îi aparţine deja, în măsura în care el este un limbaj; şi cu cât acest limbaj este mai apropiat de sine, rezervat, reţinut, riguros, econom, cu atât este el mai aproape de a enunţa fiinţa însăşi. Dar există
un alt mod, exact invers, de a conserva rolul metafizicii 265
Michel Foucault
reprezentării, abandonând funcţiile care îl asigurau: se cere atunci discursului nu să enunţe fiinţa, ci să constituie, doar prin organizarea lui sintactică, toate ordinile posibile ale lucrurilor; discursul va putea să fie însuşi discursul lucrurilor în desfăsurarea
I
sistematicitătii
I
sale
lingvistice. Observăm că, şi într-un caz, şi în celălalt, metafizica reprezentării, în unitatea ei, este abandonată; dar rolul său este menţinut, deşi într-un mod disociat.
Pe de o parte, se oferă discursului, ca limbaj, posibilitatea de a enunţa fiinţa; pe de alta, se oferă discursului, ca limbă, posibilitatea de a spune ordinea lucrurilor8•
