De altfel, e caracteristic faptul că cel puţin o formă
de discurs a încercat să le reia pe toate, să le parcurgă
268
A gândi după Nietzsche
şi să le anime în unul şi acelaşi proiect. Această întreprindere - într-un sens manifestă şi răsunătoare, într-unaltul, secretă şi difuză - este fenomenologia 1°. Am văzut,de fapt, în ce fel discursul husserlian continuă să apar
ţină acestei dispoziţii generale pe care filosofia clasică ainaugurat-o, astfel încât putem vorbi ca despre o mareunitate a discursului carteziano-husserlian. Dar, pe de oparte, fenomenologia aparţine gândirii postnietzscheene,în sensul că în ea, ca în toată reflecţia contemporană,dispoziţia discursului clasic se desface. Este un soi de recuperare imposibilă a nonfilosofiei actuale de către filosofia care se destramă în ea; este noul mod de discurs caredeplasează toate formele şi funcţiile filosofiei clasice. Deaceea regăsim fenomenologia ca proiect de întemeiere şijustificare a tuturor structurilor „naive" ale raţionalităţiişi ale logicii; ca element înăuntrul căruia se anunţă raportul fiinţei omului cu fiinţa însăşi, discursul riguros altrăitului şi analiza structurilor a priori ale experienţei. Eaparcurge toate marile forme ale gândirii contemporane,faţă de care joacă fie rolul fundamentului radical ce le lipseşte, fie rolul discursului descriptiv care le serveşte dreptpropedeutică concretă. Această disociere a fenomenologiei într-o pură descriere a concretului şi într-o cercetareniciodată epuizată a fundamentului reprezintă cele două
moduri prin care ea îşi asumă sarcina irealizabilă de a fidiscursul filosofie al tuturor acestor nonfilosofii sau de afi discursul în care filosofia se debarasează de ea însăşi şide acele vechi funcţii pentru a accede la un discurs nou.
De aceea ea este deopotrivă explicitare infinită a celor cesunt a priori şi reîntoarcere la lucrurile însele; proiectul celmai radical şi descrierea cea mai naivă.
269
M ichel Foucault
În această poziţie care îi permite să recupereze într-un discurs specificat din punct de vedere filosofie discursuri care nu mai sunt filosofice şi care o face, în schimb, să descompună acest discurs specificat în altele care nu -sunt aşa, putem spune că fenomenologia este deopotrivă trăsătura reală care marchează toate acţiunile noastre de gândire şi himera care le împiedică. În orice caz, ea apare ca fiind cea mai densă dintre toate superpoziţiile posibile în funcţionarea şi dispunerea discursului, deoarece reportează toată funcţionarea discursului cartezian pe moduri de discurs care îi scapă şi, invers, acceptă aceste alte moduri ca efectuare ultimă a modului cartezian al discursului filosofie. Această filosofie, [pe care] proiectul său de radicalism şi voinţa sa de a reveni la lucrurile însele o fac să apară drept gradul zero al filosofiei, este de fapt organizarea cea mai complexă, cea mai supraîncărcată istoric pe care am întâlnit-o de trei secole încoace. Neîndoielnic, acestui lucru îi datorează
ea conştiinţa crizei care a făcut-o să ceară fără încetare o revenire la momentul cartezian: în acelaşi timp, ca moment prim şi ascuns sub sedimentările istoriei şi [ca]
moment în care se uită tocmai ceea ce îl făcea posibil.
A reveni la acel moment cartezian, a surprinde cogito-ul în toată puritatea lui, evidenţa însăşi a necesarului11, a spune din nou fiinţa care se manifestă şi se ascunde în el, a aduce la lumină fazele a priori formale ale oricărei cunoştinţe şi ale oricărei experienţe, toate acestea însemnau, în aparenţă, a se resitua în acel moment cartezian în care s-a întemeiat filosofia occidentală; însemnau a reactiva întreaga ei vocaţie; dar şi a relua exigenţele complexe are discursului filosofie, aşa cum există el de 270
A gândi după Nietzsche
atunci; în sfârşit, [însemnau], crezând că se revine la un discurs prim - fundamental şi absolut transparent - a voi pur şi simplu să repeţi discursul filosofie aşa cum l-a făcut posibil cultura noastră, aşa cum l-a făcut să func
ţioneze şi l-a lăsat să circule. Este caracteristic faptul că
această filosofie, care se voia primă, a condus la proiectul de a relua, de a reîncepe, de a regăsi toată filosofia: de a ieşi din ea, repetând-o. Ea, care avea drept program o întreagă lume, n-a putut da naştere decât proiectelor nenumărate de a reîncepe, de a şterge repetând, de a relua acel moment în care repetiţia şterge şi ştergerea repetă.
Fenomenologia este umbra aruncată asupra întregului discurs filosofie, aşa cum a existat de trei secole încoace în lumea occidentală.
Note
1. Vezi supra, cap. 11, p. 234, şi nota 7, p. 249.
2. Foucault pare să dorească să disjungă aici perspectivele lui Heidegger şi Derrida despre filosofie, originar şi metafizică, pe de o parte, şi „specificitatea carteziano-husserliană", pe de altă
parte, aşa cum s-a manifestat în Krisis, la care Foucault se referă în mai multe rânduri începând cu anii 1950 (vezi E. Husserl, La Crise des sciences europeennes et la phenomenologie transcendantale, op.cit.). Foucault trimite din nou la Krisis în cursul său de la Tunis, când susţine că fenomenologia husserliană în general, Krisis în particular, joacă un „rol intermediar" între „un discurs antropologic ce-şi găseşte împlinirea în existenţialism"
