6. Aşa cum explică mai departe, Foucault îl are în minte pe Karl Jaspers când abordează acest ultim mod de a analiza discursul filosofie după Nietzsche. Foucault se aplecase asupra acestei chestiuni în timpul cursurilor sale din 1954-1955, când a abordat detaliat interpretarea lui Jaspers la filosofia lui Nietzsche.
Cu această ocazie, Foucault remarcase că, după Jaspers, Nietzsche este primul care se debarasează de „idealismul kantian al obiectelor" şi care descoperă „prezenţa adevărului în fenomene, în aparenţe, fără nicio referire la o formă absolută
sau la un sol originar al obiectivităţii", deschizând astfel posibilitatea „interpretării fiinţei de către viaţă, formă constituită a existenţei vii", al cărei adevăr îşi găseşte locul în „acest raport instantaneu al fiinţei cu fiinţarea în devenire în interiorul căreia transpare codul transcendenţei fiinţei" (M. Foucault, La question anthropologique, op.cit., pp. 195-197). De aici decurge o tensiune între devenirea proprie acestei transcendenţe a fiin
ţei şi „istoricitatea lui Selbst", care nu poate gândi transcendenţa decât „într-o totalitate imanentă a Dasein-ului [ ... ], la nivelul unei planificări a cunoaşterii, a acţiunii şi a lumii [ ... ], în conceptele biologiei, psihologiei şi sociologiei". Acestea nu ar fi totuşi, după Jaspers, decât „mişcări mereu neîntrerupte, mereu recuperate către transcendenţă" (ibidem, pp. 198-199).
Dar pentru Foucault, această interpretare a lui Nietzsche nu depinde decât de efortul lui Jaspers care urmăreşte să reducă istoricitatea imanentă a devenirii nietzscheene la „exigenţa sa filosofică" proprie, şi anume aceea de a face din Nietzsche
,,moştenitorul filosofiei creştine, căruia îi urmează impulsurile, întorcându-le împotriva creştinismului [ ... ]. Filosofia lui Nietzsche ca refuz al transcendenţei se desfăşoară într-o lume de imanenţă căreia transcendenţa creştină îi dăduse sensul ei"
(ibidem, pp. 199-203).
273
Michel Foucault
7. Pentru acest punct, vezi supra, p. 1 8 şi nota 3 din cap. 1 , pp. 23-25. Vezi şi ]. Derrida, ,,Forţă şi semnificaţie" [1 963], în Scriitura şi diferenţa, op.cit. : ,,[F]ilosofia a fost determinată în istoria ei ca reflecţie a inaugurării poetice".
8. Pentru distincţia saussuriană între limbă şi limbaj, vezi supra, nota 3 din cap. 7, p. 1 39.
9. Relaţia lui Foucault cu structuralismul este deosebit de complexă. În cursul unui interviu publicat în La Presse de Tunisie, în primăvara lui 1 967, când evocă teme foarte apropiate de cele pe care le tratează la începutul Discursului filosofie (vezi supra, nota 1 din cap. 1 , pp. 21 -22), Foucault refuză eticheta de „preot al structuralismului' şi susţine că este „cel mult băiatul de altar" al acestuia. El stabileşte pe urmă o distincţie între două forme de structuralism: prima este o metodă utilizată în lingvistică, sociologie, istoria religiilor etc., ce constă în a analiza „raporturile care guvernează un ansamblu de elemente sau un ansamblu de conduite" în echilibrul lor actual; a doua este „o activitate prin care teoreticieni, nespecialişti, se străduiesc să definească raporturile actuale care pot să existe între cutare şi cutare element din cultura noastră, cutare sau cutare ştiinţă, cutare domeniu practic şi cutare domeniu teoretic etc.". Este vorba, cu alte cuvinte, de un „structuralism generalizat", care nu este limitat la un domeniu ştiinţific precis, dar care studiază cultura noastră
în ansamblul ei - ceea ce-l face pe Foucault să afirme că prin asta e structuralismul o „activitate filosofică" distinctă, cu condiţia să concepem filosoful ca „un soi de analist al conjuncturii culturale" în sensul larg (M. Foucault, ,, La philosophie structuraliste permet de diagnostiquer ce qu'est «aujourd'hui»", art.
cit., pp. 609-61 O). Cu ocazia unei conferinţe la clubul Tahar Haddad din Tunis, în februarie 1 967, Foucault precizează că
structuralismul - cel puţin în forma care îl interesează în mod special - este un ansamblu de analize care au în comun un acelaşi obiect: ,,masa documentară, adică ansamblul semnelor, urmelor sau mărcilor pe care umanitatea le-a lăsat în urma ei şi pe care umanitatea nu încetează să le constituie neîncetat, în fiecare zi, şi în număr din ce în ce mai mare, în jurul ei".
274
A gândi după Nietzsche
Structuralismul, aşa cum îl considera Foucault în acea perioadă,ar fi atunci „disciplina generală a documentului ca document"
sau ceea ce se numeşte deixologie (id., ,,Structuralism şi analiză
