'
cercetări ale unei conştientizări, ale unei descoperiri a omului, ale unei dezvăluiri a condiţiilor cunoaşterii şi existenţei sale. A doua este că, la baza tuturor acestor analize care caută să descopere sistemul lingvistic structurând limbajul, există mişcarea limbajului ieşind din el însuşi pentru a vorbi despre el însuşi, adică etalarea unor noi straturi de discurs: descoperirea limbii în limbaj nu e posibilă decât pornind de la noi întinderi discursive.
În sfârşit, o asemenea constituire de noi spaţii de discurs nu ne apropie de condiţiile de posibilitate [ale] cunoaşterii noastre (fie ele empirice sau a priori, fie că ţin de o subiectivitate psihologică sau transcendentală): ea desfăşoară posibilităţile cunoaşterii către un orizont până
acum nelimitat. Cu alte cuvinte, mutaţia contemporană
substituie cunoaşterea [savoir] cunoştinţei [connaissance], experienţei şi trăitului; ea face să apară extinderea discursului dedesubtul tuturor interogaţiilor despre limbă; nu regăseşte fiinţa omului, ci desfăşoară exterioritatea respectivă a discursurilor.
Trebuie să revenim acum cu mai multe detalii asupra diferitelor aspecte ale acestei mutaţiia.
Mutaţia care afectează azi regimul general al discursurilor noastre se poate caracteriza într-un cuvânt: a Şters: ,, Primul poate fi definit sub forma constituirii unei arhive universale. Încă de la formele cele mai arhaice ale culturii noastre (şi, prin definitie, singurele care ne sunt încă accesibile), a existat un raport foarte co�plex, dar neîntrerupt, între discurs şi aceste forme de conservare.
Puţin contează".
281
Michel Foucault
organizarea unei arhive integrale. În orice cultură există
o reţea de raporturi, determinante fără îndoială pentru a o caracteriza, deşi sesizarea acestei reţele este destul de dificilă: ea nu se dă, în realitate, într-un discurs constituit, pentru motivul că domneşte în interstiţiile a ceea ce se spune, în spaţiul gol care separă formele sensibile ale limbajului. Reţeaua este făcută dintr-un ansamblu de raporturi complexe între elemente de niveluri diverse: ea leagă unele de altele actele de vorbire (a căror natură
poate fi foarte diversă: ordine, informaţii, regulamente, rugăciuni, povestiri, dezbateri etc.), formele de discurs ( care pot da naştere acestor diferite acte: discursuri anonime articulând o serie de propoziţii universale; discursuri referindu-se la subiectul vorbitor, dar, implicit, printr-un anumit număr de semne care rămân vide; discursb în care subiectul vorbitor se reflectă şi se indică
pe el însuşi, cu identitatea şi situaţia lui; discurs care se leagă de propriile împrejurări, raportându-se la auditorii săi printr-un sistem de adresare ori de invocare), obiectele, materialele, instituţiile care pot servi drept suport conservării acestor cuvinte (vocea însăşi, când e vorba de o tradiţie orală; piatra, zidul sau metalul inscripţiei; hârtia, sulul de pergament, cartea, banda de înregistrare; templul, casa, biblioteca în care toate aceste urme sunt depuse; regulile care determină durata conservării, secretul, punerea în circulaţie a discursurilor astfel păstrate), în sfârşit, modurile de transcriere şi diferitele sisteme care pot să transforme discursul într-un alt ansamblu de elemente (notaţii simbolice, reamintiri grafice ale cuvintelor, rezumat a ceea ce a fost spus, discurs indirect, b Şters: ,,legate de o situaţie precisă".
282
Arhiva
reconstituire fictivă, reproducere integrală a cuvintelor folosite, cu indicarea tuturor circumstanţelor, inflexiuni şi accente ale vorbirii).
Raporturile care leagă aceste diferite elemente definesc modul în care o cultură pune în comunicare diferitele acte de vorbire ce pot avea loc; felul în care ea raportează discursurile unele la altele, în care le adună
laolaltă, le desparte, le şterge, le reactivează, în care le păstrează validitatea sau le lasă pe veci să recadă în uitare; modul în care le face să circule - permiţând sau interzicând unor noi subiecţi vorbitori să repete ceea ce a fost spus, să le caute un sens, să le recunoască adevărul sau eroarea; felul în care alătură actele prezente ale vorbirii sale la toate cele care le-au precedat. Există aici un întreg ansamblu de caracteristici culturale care nu se confundă nici cu sistemul formal al limbii folosite, nici cu concepţia pe care ne-o putem face despre vorbire, despre natura şi eficacitatea ei; dar ele nu se confundă nici cu formele psihologice care determină actele de vorbire, nici cu sensul sau conţinutul ideologic care bântuie diferitele enunţuri. Această însuşire culturală este punerea în raport a discursurilor între ele. Şi dacă ne gândim că
formarea unui univers mitic precum cel al unei cunoaşteri ştiinţifice, că organizarea unei discipline istorice sau a unei literaturi, că redesfăşurarea continuă a unui ansamblu de tehnici, că jocul practicilor comerciale sau cel al deciziilor politice - dacă ne gândim că toate acestea presupun mereu, ca o condiţie concretă de posibilitate, o punere în raport constantă şi indefinit reînnoită a unui discurs cu alte discursuri, atunci ne dăm seama de caracterul determinant al acestei reţele. Prezentul, trecutul 283
Michel Foucault
şi viitorul, adevăratul şi falsul, utilul şi superfluul se definesc într-o cultură pe fondul acestor raporturi interdiscursive. Organizarea timpului, bunăoară modul de a individualiza prezentul, de a stabili continuitatea sau rupturile lui cu trecutul şi cu viitorul, implică necesarmente constituirea unei trame a discursului: pentru o cultură, raportul dintre prezentul şi trecutul său va fi compus din ansamblul enunţurilor care sunt reactualizate sau care pot fi reactualizate, din sistemul de transformări care guvernează aceste reactualizări, din forma de discurs care indică valoarea sau utilitatea enunturilor deja articulate, din mijloacele folosite pentru a regăsi şi a face să reapară în noile discursuri pe cele care au fost pierdute. Raportul cu viitorul va fi stabilit prin intermediul discursurilor considerate ca trebuind să fie repetate conform unei identităţi rituale, al celor considerate ca definitiv adevărate, al celor care trebuie să fie supuse verificării unor alte discursuri, al celor care funcţionează
ca prescripţie şi regulament pentru orice vorbire viitoare etc. Lucrurile stau la fel şi cu adevărul: într-o cultură
dată, adevărul este un anumit tip de raporturi instaurate între două sau mai multe ori chiar o serie indefinită de discursuri; într-o religie a Scripturii, adevărul este definit printr-o legătură între un discurs actualmente pronunţat (sau actualmente respins) şi un text fixat ca fiind canonic şi ireductibil la orice criteriu de adevăr, deoarece el îl determină (dar această legătură poate fi de diferite tipuri: identitate formală şi până la cuvintele însele, identitate de sens obţinută prin transformări simbolice, simpla compatibilitate); într-un corpus ştiinţific precum cel de care dispunem, adevărul se stabileşte prin legătura între 284
Arhiva
