Michel Foucault
În sfârşit, acest nivel singular strecoară sistemul său de constrângeri între limbă şi cuvânt. Se ştie prin ce joc de distincţii succesive s-au întemeiat disciplinele limbajului. Filologia s-a născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când pânza uriaşă şi continuă a limbii, cu puterile sale reprezentative pe care le deţinea în exclusivitate, a fost decupată: atunci au apărut grupuri şi familii de limbi având fiecare proprietăţi formale, legi de transformare şi de evoluţie, un sistem de rădăcini reprezentative, reguli de compunere, de flexiune şi de ordine6. Această unitate a fost ruptă la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Saussure a introdus diferenţa dintre limbă
şi vorbire, făcând să apară sistemul de corelaţii care la un moment dat defineşte o limbă, oricare ar fi cuvintele care o manifestă şi o fac în fiecare clipă să devieze în chip imperceptibiF. Pornind de la această distincţie, s-a putut defini, pe de o parte, sistemul intern care caracterizează fiecare limbă; în vreme ce, [de] cealaltă, se încerca - într-o analiză a limbajului care nu mai era lingvistică - să se definească diferitele tipuri posibile de acte de vorbire şi diferitele niveluri pe care le putem recunoaste
,
în interiorul unuia si
, aceluiasi
, act. Dar
fără îndoială asta nu e încă suficient. E nevoie ca, între actul de vorbire şi limbă, să recunoaştem autonomia discursului (şi a arhivei care-i constituie celălalt versant).
Discursul (ansamblul a ceea ce este spus efectiv într-un moment dat şi nimic mai mult) nu poate fi descris pornind de la limbă: aceasta defineşte, într-adevăr, sistemul de posibilităţi şi de imposibilităţi în interiorul căruia se vede prins orice discurs; ea prescrie în fiecare punct al lanţului vorbit sau scris jocul alegerilor posibile; şi ea 292
Arhiva
prescrie, de asemenea, regulile de înlănţuire de la unpunct la altul. Dar nu poate, evident, să dea seama defaptul că un enunţ anume, şi nu altul, apare la un moment dat; nu poate să dea seama nici de faptul că uneipropoziţii anume sau unei serii de propoziţii îi va urmaîn chip necesar o alta; nu poate să dea seama de faptulcă, dintre toate posibilităţile lingvistice care sunt datesimultan unei culturi, numai unele se realizează: spa
ţiul lingvistic posibil este infinit mai larg decât suprafaţadiscursivă reală; în fine, şi mai ales, această suprafaţă
discursivă nu are aceeaşi configuraţie ca spaţiul lingvistic: un enunţ poate - şi trebuie - să-şi găsească loc înăuntrul unui câmp semantic sau al unei legi de sintaxă,el nefiind simpla lui expunere. De aceea descrierea uneilimbi nu va putea să fie identică niciodată cu descriereaunei „gândiri", a unei „ştiinţe", a unei „filosofii", a unei
„literaturi", pe scurt, cu descrierea unei mase oarecarede discursuri reale - desi descrierea acestor discursuritrebuie să se înscrie în limite fixate de cele ale limbii.
Similar, analiza diverselor acte de vorbire nu poateepuiza, nici acoperi cu exactitate nivelul discursului.
Această analiză defineşte, într-adevăr, în fiecare enunţ
operaţia efectuată: afirmaţie, ordine, invocare, ,,performare" - independent de rezultatul real, precum şi deelementele lingvistice alese. E adevărat că orice discursacoperă o anumită operaţie ce defineşte actul de vorbire căruia îi corespunde; cum e la fel de adevărat că
acest discurs va avea forme diferite în funcţie de actulde vorbire care îi va fi dat naştere. Dar, spre deosebire deposibilităţile oferite de câmpul lingvistic, cele propuse dediferitele acte de vorbire sunt mult prea puţin numeroase293
Michel Foucault
pentru a fi adecvate masei imense de enunţuri. Tipologia actelor de vorbire permite un anumit clasament al discursurilor, dar unul foarte general. Mai mult, discursurile reale leagă, în funcţie de unităţile specifice, actele de vorbire de forme şi de niveluri diferite: un discurs ştiinţific poate comporta, conform unei articulări care-i este proprie, enunţuri de constatare, prescripţii practice, propoziţii performative (de tipul: ,,fie un triunghi"); însă
juxtapunerea şi organizarea acestor diferite enunţuri într-o unitate mai vastă decât ele [sunt cele] care trebuie să
facă obiectul unei analize a discursului8•
Definirea acestui nivel, pe care îl putem numi la fel de bine arhivă sau discurs, în funcţie de perspectiva în care ne plasăm, impune aşadar noi distincţii în domenii pe care le consideram şi pe care speram să le putem unifica: în domeniul desemnat ca fiind cel al limbajului, acest nivel face să se ivească între structura limbii şi forma actelor sale de vorbire un strat specific care nu e reductibil nici la una, nici la cealaltă - cel al discursului; în domeniul istoriei, el face să apară între indivizi sau între condiţiile existenţei lor şi ceea ce gândesc şi spun un strat care nu poate fi omis şi care este cel al arhivei. Dacă ne gândim însă că orice disciplină
istorică, oricare ar fi ea (şi trebuie să înţelegem aici analiza unei culturi în sens larg: istorie, sociologie, etnologie), nu se poate constitui decât pornind de la ceea ce este dat în arhivă, dacă ne gândim că orice analiză
a limbajului se face pornind de la acest referenţial care este discursul efectiv, vedem că acest nivel intermediar, prins între limbă şi vorbire, între gândire şi condiţiile de existenţă, este de fapt ceva pornind de la care toate 294
