Şters: ,,prin chipul lor instituţional şi etnologic".
e
Conjectură: cuvânt greu lizibil.
288
Arhiva
unui alt discurs care îi împlineşte sensul rămas vid. La fel, faţa-discurs permite să vedem în ce fel enunţurile diverse se pot raporta unele la altele şi forma o ţesătură; este evident însăf că o serie de enunţuri universal adevărate şi decurgând unele din altele implică în arhivă un mod de conservare diferit de la o serie de ordine legate la o-situatie si înlăntuindu-se unele cu altele conform
,
,
,
derulării sale. Într-o cultură dată, nu există un univers de discurs (altceva, prin lJ.rmare, decât firimituri de acte de vorbire angajate în procesele psihologice, practice sau sociale) decât în măsura în care [pe de o parte,] există
o arhivăg; nu există, pe de altă parte, arhivă decât în măsura în care ansamblul enunţurilor ajunge, odată cu discursul, la o anumită autonomie, arhiva nu este mai omogenă în ea însăşi decât discursul; diferenţele acestuia se sprijină pe diferenţele arhivei şi reciproc. Dar nu există un raport biunivoc între formele arhivei şi tipurile de discurs. Astfel încât e cu putinţă să descriem, pentru ele însele, discursurile care figurează în arhiva unei culturi, fără a vorbi direct de sistemul ei de arhivă; nu e mai puţin adevărat că, măcar tacit, vom face să se ivească
modul în care aceste discursuri sunt înregistrate, conservate, transformate, reactualizate, comentate, puse în circulaţie. Şi invers, putem descrie modurile de uitare şi Şters: ,,că un enunţ, dacă este universal repetabil de către oricine, în orice împrejurare, decurge dintr-un alt enunţ".
g Notă de subsol a lui Foucault: ,,Se va obiecta poate că există discursuri ( cele mai cotidiene, cele mai legate de situaţii trecătoare) care nu figurează în arhivă. Dar, înţeleasă aşa cum o înţelegem noi aici, arhiva nu este masa a ceea ce este de fapt conservat: este, într-o cultură dată la un moment dat, principiul de alegere care adună laolaltă sau respinge; în acest sens, respingerea, ştergerea, neglijenţa fac parte la fel de bine precum conservarea pioasă din sistemul de arhivă".
289
Michel Foucault
de înscriere, de secret şi de publicitate, de transformare sau de repetare a ceea ce este spus; dar, în acelaşi timp, nu vom putea evita să facem să apară, când e vorba de discursuri, formele lor de articulare, sistemul validării lor, raporturile pe care le întreţin cu actele de vorbire etc.
Izolarea acestui nivel al arhivei-discurs îşi are importanţa sa pentru mai multe motive. Primul este că permite reîntoarcerea la orizontul său fatalmente mitologic a întrebării cu privire la prioritatea dintre vorbire şi scriere; este într-adevăr curios să constatăm că prin fiecare schimbare decisivă în regimul arhivei-discurs (cel puţin înăuntrul culturii occidentale) vedem reapărând aceeaşi insistentă întrebare5 • Sau, mai degrabă, cu fiecare dintre aceste mutaţii, schimbările mereu vizibile ale arhivei (care sunt în mare parte instituţionale şi tehnice) fac să
renască tema că scrisul este prim şi că vorbirea nu este decât lectura mobilă, tranzitorie, aeriană, absolut precară
a acestor urme fundamentale; iar mutaţia odată încheiată - universul arhivei-discurs căpătându-şi figura lui stabilă -, arhiva pare să se pună în serviciul discursului, al importanţei proprii şi a ceea ce vrea să spună el, iar tema care apare este că vorbirea e esenţială şi că scrisul nu e decât versiunea ei sensibilă. Vom regăsi mai întâi câteva aspecte ale acestei duble tematici indicând principalele mutaţii suferite în cultura noastră de către universul arhivei-discurs. Dar esenţial este să izolăm în indisociabila lor corelaţie - în care orice prioritate nu poate fi decât reverie - cele două feţe, arhivă şi discurs, ale uneia şi aceleiaşi realităţi complexe.
În plus, acest strat autonom al arhivei-discurs face să se ivească între ceea ce numim gândire şi condiţiile 290
Arhiva
presupuse a o determina o instanţă pe care nu avem dreptul să o omitem. Cunoaştem obositoarea dezbatere: e cu putinţă să descriem, să analizăm şi să explicăm ştiinţa, filosofia, morala, teoria politică, revendicările, concepţia despre istorie a unei epoci date, conştiinţa pe care o are despre ea însăşi, fără a ne referi la formele sociale, la condiţiile economice, la viaţah reală a indivizilor care au formulat aceste idei sau care le-au împărtăşit? Dacă
putem să ne lipsim de această referinţă, în ce constă
puterea gândirii? De unde îşi extrage ea independenţa?
Care este legea istoricităţii sale? Şi dacă nu putem evita să stabilim acest raporti, ce sistem de corelare (analogie, determinaţii psihologice, transformări simbolice) se pot instaura între gândire şi condiţiile de viaţă sau de muncă ale celor care gândesc? Fără îndoială că această
dezbatere, destul de uzată acum, nu are prea mult sens.
Căci ea omite tocmai singurul nivel în care articularea ar putea eventual să se facă: acest nivel care, prin una dintre feţele sale, ne îngăduie să arătăm felul în care formele discursului determină, cel puţin parţial şi nu fără a lăsa numeroase puncte de alegere, ceea ce se poate gândi şi care, prin cealaltă dintre feţele sale, permite să
arătăm felul în care este instituţionalizată într-o societate selecţia între discursuri, circulaţia lor, punerea în rezervă, conservarea lor rituală, înscrierea într-un spaţiu incontestabil de validitate etc. O cultură şi gândirea care se manifestă în ea - sau o gândire şi cultura în care ea capătă corp - sunt absolut coextensive una celeilalte pe toată întinderea unei suprafeţe a arhivei-discurs.
h Şters: ,,poziţia".
Şters: ,,această referinţă, ce diferenţă există între o ştiinţă şi o ideologie".
291
