Michel Foucault
traducerea unor serii de evenimente într-un limbaj careîi asigură reglarea. Tuturor acestor fapte - şi oarecumpentru a le redescoperi - ar trebui să le adăugăm instaurarea unei discipline sau a unui ansamblu de disciplinededicate limbii în general şi sub toate formele sale: învreme ce fenomenele lingvistice nu fuseseră studiatedecât sub aspectul unor fapte istorice specifice fiecăruiadintre idiomurile cunoscute, ne străduim, de mai multedecenii încoace, să analizăm ceea ce constituie limba îngeneral; şi nu doar cercetând ce anume pot avea în comun toate limbile naturale, ci încercând în egală măsură
să definim o sintaxă sau o semantică absolut generale,care ar fi valabile în acelaşi fel pentru limbile pe carele vorbim spontan şi pentru cele construite cu scopuriexplicite de formalizare; mai mult, întrucât printr-o curioasă dedublare se aplică unor discursuri (mituri, poveştipopulare, povestiri, texte literare) metode de analiză carele fac să se prezinte drept puneri în operă, prin limbajulînsuşi, ale propriilor structuri lingvistice. În sfârşit - şipoate că asta e cel mai important -, o literatură apare,dar şi o muzică, şi arte plastice, care se desfăşoară toateconform posibilităţilor formale ale limbii pe care le utilizează sau pe care şi le constituie.
Toate aceste fapte, a căror înrudire pare evidentă,trimit fără îndoială la un eveniment deopotrivă unic şiesenţial. Mai e vorba şi de a-l repera acolo unde se află,după forma şi în noutatea lui proprie. Însă a devenitacum aproape tradiţional să-l desemnăm ca o aducerela lumină a funcţiei universal structurante a limbajului.
Totul s-ar fi petrecut ca şi cum gândirea occidentală înansamblul ei ar fi întreprins, de mai multe secole deja, o278
Arhiva
mare cercetare care n-ar fi fost niciodată întreruptă, dar care n-ar fi fost niciodată mai regresivă şi mai radicală; această cercetare ar fi aceea a condiţiilor gândirii înseşi -
adică a adevărului său, a formelor si a limitelor sale. Si, I
I
printr-o serie de reduplicări succesive, în care s-a pus în discuţie obiectivitatea cunoaşterii şi fiinţa omului, am fi ajuns să ne întrebăm, în cele din urmă, ce facem atunci când vorbim, ce este această limbă prin care ne vin toate cunoştinţele şi toate adevărurile, prin care, la fel, avem acces la noi înşine şi la această existenţă pe care o credem mai arhaică sau mai fundamentală decât orice limbă. În această interogaţie despre limbaj ar ajunge să se rezume, dar şi să se întemeieze, căutarea carteziană a unui fundament prim pentru discursul adevărat, căutarea kantiană
a limitelor cunoaşterii, căutarea husserliană a unei teorii generale a celor ce sunt a priori formale; dar, în acelaşi timp, o asemenea analiză a limbajului ne-ar apropia cel mai mult de ceea ce este omul în esenţa lui singulară.
Astfel încât cele două teme esenţiale în gândirea occidentală, dar atât de greu compatibile - cea a unei ştiinţe a omului şi cea a unei critici radicale a cunoaşterii - şi-ar găsi în sfârşit punctul lor de articulare, nu - aşa cum am crezut multă vreme - într-o conştiinţă regăsindu-se pe sine, ci în limbaj, atunci când el se dedublează. Numai spunând ce anume este limbajul am putea enunţa ce este cunoaşterea şi ce este omul care cunoaşte. Cele mai vechi proiecte ale discursului nostru filosofie ar ajunge să culmineze aici şi să se desăvârşească.
O asemenea interpretare a prezentului nostru e acum foarte familiară; dar ea are drept rol să povestească
actualitatea în termeni care aparţin vechii configuraţii 279
Michel Foucault
a discursului; permite, astfel, evitarea mutaţiei în care suntem prinşi şi calmarea neliniştii care se iveşte din toate punctele din care vorbim; când, de fapt, ar trebui să acceptăm discontinuitatea, chiar şi atunci - mai ales atunci - când maschează solul pe care se întemeiază, când ar trebui să acceptăm să fim noi înşine diferenţa.
Însă nu e nevoie să ne imaginăm că limbajul, în fiinţa lui enigmatică, a ajuns să ocupe un loc şi să capete func
ţii desemnate dinainte în cultura noastră. Nu ne interogăm asupra limbajului după ce ne-am interogat asupra adevărului, a cunoaşterii, a conştiinţei, asupra naturii umane sau a sistemelor deductive. Toate întrebările şi toate disciplinele care privesc astăzi limbajul au devenit posibile şi necesare printr-o mutaţie care le ţine separate de trecut. Grija pentru limbaj nu răspunde, în termeni noi, unor vechi interogaţii, ci funcţionează, într-un mod precis, într-un univers de discurs complet reorganizat. În ce anume constă această mutaţie căreia îi suntem contemporani - mai mult: ale cărei elemente suntem?
Am putea să o caracterizăm, pe scurt, spunând că, în cultura actuală, nu limbajul se regăseşte pe sine, nu omul capătă conştiinţa de sine în limbaj, ci, de fapt, limbajul nu încetează să treacă în afara lui însuşi, să se desfacă, să-şi constituie noi spaţii mereu mai exterioare şi să-şi depăşească limitele înmulţindu-şi formele. Şi dacă, de fapt, ne interesăm atât de mult de limbaj nu e pentru că
am descoperit în jurul nostru importanţa lui, prea multă
vreme secretă, ci pentru că s-a desfăşurat el însuşi într-un spaţiu multiplicat, mereu crescând şi vizibil articulat.
Ştiinţele sau disciplinele limbajului, instaurarea unor arte formale nu sunt decât manifestarea de suprafaţă a 280
Arhiva
acestui eveniment masiv. Asta antrenează un anumit număr de consecinţe. Prima este că nu există nicio corespondenţă, niciun izomorfism, nicio continuitate între aceste forme noi ale cunoasterii si inventiei si vechile
,
,
,
