o propoziţie şi o serie de alte enunţuri (fie o serie determinată, deja stabilită şi comportând un număr finit de elemente, precum în sistemele formale în care orice propoziţie trebuie să poată fi deductibilă; fie o serie indeterminată şi deschisă, nedesăvârşită încă, precum în procedurile de verificare empirică).
Fără îndoială că aceste forme de punere în raport a discursurilor unele cu altele sunt determinate în schimb tocmai de ceea ce este spus în discurs: ceea ce gândim şi credem despre procedura de verificare, poate indefinită, pentru o propoziţie empirică condiţionează cu siguranţă
maniera în care la ora actuală înregistrăm fenomenele observabile ( ceea ce e notat despre ele, codul după care sunt transcrise, locul depozitării lor, clasarea, mobilizarea lor posibilă); la fel, conservarea rituală a unui text religios, secretul sau divulgarea lui, lectura sa, modul în care e recopiat şi chiar şi instrumentele folosite pentru aceasta, tehnicile de traducere (atunci când sunt permise), toate acestea sunt determinate, la rândul lor, de ceea ce este spus, în această cultură, despre adevărul religios, despre suflul care a inspirat cuvântul prim, despre evenimentele care l-au grăbit şi manifestat în înscrierea lui originală. Prin urmare se constituie forme stabile şi constant reînnoite în care fiecare discurs prescrie, cel puţin în chip implicit, modul în care va fi pus în raport cu celelalte şi instrumentele necesare pentru asta; şi în care, în schimb, tipurile de înregistrare, de conservare, de legare, de combinare servesc drept condiţii de posibilitate oricărei înlănţuiri de enunţuri, deschizând astfel un spaţiu indefinit pentru discursuri noi. Se ştie bine însă că
nu există discurs prim; şi dacă este adevărat că cel puţin 285
Michel Foucault
anumite enunţuri care sunt articulate de oameni la un moment dat răspund (ca acte de vorbire) unei situaţii nonverbale sau desemnează (graţie unor elemente [lingvisticec]) lucruri a căror existenţă nu este una pur lingvistică, nu există discurs, oricare ar fi el - oricât de naiv, de spontan, de descriptiv ni l-am imagina -, care să nu fie condiţionat de ansamblul discursurilor care, din aproape în aproape, îi formează anturajul şi apoi de aici până cât mai departe cu putinţă. Discursul nu are loc decât în discurs - în interiorul unui sistem care îl face să răspundă
în prezent unui discurs trecut, care îi permite să utilizeze ca fiind adevărat ceea ce a fost deja spus, care îi promite să fie înţeles, retransmis, comunicat, care îi garantează
că obţine un răspuns, că se expune unei dezminţiri sau unei verificări. Cel mai mărunt discurs este mereu prins într-o reţea de raporturi interdiscursive. Aşa încât toate discursurile luate împreună, cu condiţiile care le menţin, le triază şi le fac să circule, formează un ansamblu indisociabil, coerent şi avându-şi propria autonomie. Acest ansamblu care există în orice civilizaţie, chiar dacă nu cunoaşte scrisul, este ceea ce s-ar putea numi arhiva ei2.
O cultură se poate defini prin limba ei, prin instituţiile şi prin miturile ei, prin practicile sale economice şi comerciale; ea trebuie să se definească - iar asta nu e deloc lipsit de importanţă - şi prin arhiva sa.
În măsura în care este forma după care enunţurile sunt alese pentru a fi conservate sau şterse, spaţiul în care se totalizează cele rezervate, grupul transformărilor care permit asigurarea menţinerii lor, căile de-a lungul cărora circulă, posibilităţile de reactivare ce le sunt c
Conjectură: cuvânt greu lizibil.
286
Arhiva
oferite, arhiva constituie într-un anumit fel cealaltă faţă
a ceea ce se numeşte discurs. Acesta nu poate, într-adevăr, să se reducă la ansamblul actelor de vorbire, nici la sistemul formal al limbii; este constituit din ansamblul enunţurilor efectiv articulate într-o epocă dată3 - dintre ele, unele dispar de-ndată, în vreme ce altele sunt conservate; la fel, unele sunt articulate într-un dialog sau într-o serie sintactică de propoziţii care se înlănţuie, în vreme ce altele sunt pur şi simplu repetate de o tradiţie orală sau printr-un joc de copii scrise; unele se referă
la situaţii concrete, altele se raportează explicit la enun
ţuri anterioare care, astfel, într-o manieră diagonală şi fără a avea nevoie să fie nemijlocit rearticulate, ajung să-şi găsească loc în actualitatea discursului. Toate aceste enunţuri se leagă, se şterg, se întrepătrund, se ignoră, se sprijină unele pe altele, se supun la diferite sisteme de constrângere; astfel încât, în ciuda tumultului lor, e cu putinţă să descoperim în această masă configuraţii şi regularităţi. Cunoaştem constrângerea limbii însăşi; cunoaştem - sau cel puţin încercăm să cunoaştem -
determinaţiile extralingvistice (psihologice, economice, politice, ideologice) care pot să dea seama de prezenţa unora sau altora dintre enunţuri şi de absenţa altora. Dar există şi constrângeri la nivelul discursului însuşi: tipuri de raporturi între subiectul vorbitor şi ceea ce se spune, forme de validitate posibilă pentru un enunţ când se detaşează de actul de vorbire care i-a dat naştere; posibilităţi de repetare, de prelungire, de reactivare; sisteme de corelaţii între grupuri de enunţări formulate de către subiecţi diferiţi în momente diferite. Vedem că aceste constrângeri care definesc, în ce priveşte enunţurile, 287
Michel Foucault
legalitatea internă a discursului, marile sale categorii, modurile sale de a fi şi combinatorica lui corespund, în privinţa fenomenelor culturalect, formelor a ceea ce s-a numit arhivă. Avem aşadar de-a face cu o realitate dublu faţetată: cea a arhivei-discurs4•
Că arhiva şi discursul sunt astfel solidare nu înseamnă că oricărei figuri de o parte trebuie să-i corespundă obligatoriu aceeaşi dispunere de cealaltă parte. De fapt, este vorba de un sistem complex care autorizează
două lecturi diferite, dar şi o punere în raport a celei dintâi cu cea de-a doua, însă niciodată o singură descifrare nu este valabilă în acelaşi fel la cele două niveluri. E uşor de înţeles că faţa-arhivă şi faţa-discurs nu sunt independente una de cealaltă. Faţa-discurs îngăduie să vedem poziţia pe care subiectul vorbitor o ocupă în raport cu ceea ce spune (total absent, mai puţin în articularea orală
sau actul material de transcriere; indicat de un sistem de pronume şi adverbe, individualizat de nume proprii şi de
[datee]; povestit şi constituit prin ansamblul de enunţuri; dedublat, real sau fictiv, dacă raportează cuvintele spuse de un altul); observăm că, în funcţie de poziţia subiectului vorbitor, discursul nu va ocupa acelaşi loc în arhivă, nu se va întemeia pe aceleaşi suporturi şi nu va circula în acelaşi fel: un enunţ, legat de elemente demonstrative la o situaţie căreia doar ea poate să-i dea un sens (de tipul: eu sunt aici; sau cutare pictează ceva; sau această
casă etc.), nu poate figura deliberat în arhivă decât legat de modul înscrierii materiale într-un monument (piatră, mormânt, tablou, edificiu etc.) sau raportat la interiorul d
