literară", art.cit., p. 1 75).
1 O. Vezi supra, nota 1 6, p. 1 91 .
1 1 . Foucault vorbeşte din nou de „ momentul cartezian" ca de oruptură decisivă în istoria filosofiei occidentale, în cursul său dela College de France din 1 981 -1 982, Hermeneutica subiectului.
În acest context totuşi, el descrie momentul cartezian ca o operaţiune de descalificare a preceptului „Ai grijă de tine însuţi "
(Epimeleia heautou), care caracteriza gândirea şi practica filosofice în Antichitate, şi de recalificare a preceptului „Cunoaşte-tepe tine însuţi" (Gnâthi seauton), sub forma evidenţei, aşa cumse dă ea conştiinţei (M. Foucault, Hermeneutica subiectului, op.
cit., pp. 25-26).
275
Capitolul 1 3
Arhiva
M utatia actuală a gândirii noastre si interogatia
I
I
I
despre limbaj - Trecerea limbajului în afara lui
însuşi - Constituirea arhivei integrale ca formă culturală definind conservarea, selectarea si circulatia
I
I
discursurilor - Realitatea cu dublă fată a arhivei-dis-
curs - Arhiva-discurs ca sistem de constrângeri ale
limbajului şi ale istoriei - Arheologia ca disciplină a
arhivei-discurs
Dacă este adevărat că, după Nietzsche, discursul filosofie se vede supus unui întreg joc de mutaţii, motivul nu se află într-o criză care l-ar fi afectat (şi doar pe el); criza nu trebuie căutată nici în vreo putere de metamorfozare care i-ar fi proprie. Discursul este implicat într-o reorganizare ce priveşte ordinea lui generală. Prin amploarea ei, această reorganizare trimite cu gândul la cea contemporană filosofiei în secolul al XVII-lea. Însă
este mult mai greu de analizat pentru noi, deoarece tot ce putem să spunem este deja prins în ea, fără scăpare posibilă. Cum am putea să enunţăm modul de a fi al unui discurs în interiorul căruia se vorbeşte? Cum să desemnăm ceea ce e mai general şi mai esenţial în discursul nostru, dacă asta trebuie să fie în acelaşi timp partea lui cea mai mobilă, cea care ne scapă inevitabil, de vreme ce tulbură pentru noi înşine claritatea a ceea ce spunem?
276
Arhiva
Nu e deloc cu putinţă, f�ră îndoială, să facem mai mult decât să indicăm de departe şi discontinuu, ca printr-o linie întreruptă, ceea ce e pe cale să se petreacă astăzi în ordinea generală a discursului. Simplu reperaj diagnostic, care nu poate să joace faţă de evenimente rolul unei priviri absolute: este mai curând un element din jocul lor, un punct de aplicare a eficacităţii lor, un episod -
minor, neîndoielnic - în peripeţiile lor şi, în el însuşi, unul din semnele nenumărate ale existenţei lor. Poate foarte bine să fie, în mare parte, orb la ceea ce caută; nu este absolut arbitrar şi este cuprins, purtat oarecum, de evenimentele către care încearcă să se întoarcă.
Într-o primă aproximare, suntem tentaţi să caracterizăm actuala mutaţie a gândirii noastre, poate a întregii noastre culturi, prin interesul pe care-l manifestăm faţă
de limbaj: despre el vorbim acum neîncetat în toate discursurile noastre1 • Ca şi cum, dintr-odată, acest element a cărui transparenţă lăsase să treacă gândurile, cunoştinţele şi cuvintele noastre, începuse să se opacizeze, să
se tulbure şi să pună probleme: ca şi cum, brusc, începuserăm să fim atenţi la ceea ce, prea aproape de noi, se lăsase străbătut de privirile noastre. Descoperirea că
sistemele formale sunt constituite, precum limbile, din simboluri cu reguli care prescriu formarea exprimărilor şi înlănţuirea lor; descoperirea că noţiuni precum cele de cod, mesaj, semnal, emisie, recepţie, memorie permit să
se descrie, într-un mod adecvat, procese observate în domeniile empirice - precum cele ale fiziologiei, biologiei, sociologiei; descoperirea unor sisteme semnificante care organizează domenii întregi ale comportamentului sau ale mediului uman; descoperirea unor tehnici permiţând 277
