174
Filosofie, metafizică, ontologie
imaginaţia şi corpul îi oferă permanente ocazii de eroare, iar gândirea, care nu poate să nu se ştie ca existentă, nu poate nici să ignore faptul că este finită şi limitată.
Geneza erorii şi a imaginaţiei va avea loc mereu în raport cu un intelect infinit care, la rândul său, cunoaşte toate lucrurile cu certitudine. Existenţa lui Dumnezeu e solicitată în două feluri: fie drept cauză sau principiu al acestei idei de infinit în raport cu care mă recunosc ca limitat, fie drept garanţie a raportului care există între aparenţă
şi adevăr pe care-l pot descoperi folosind certitudinea6•
E necesar într-adevăr să existe o cauză a acestei idei de infinit; pe de altă parte, trebuie să pot, pornind de la imaginaţie şi aparenţă, să descopăr ceea ce este adevărat: e nevoie deci să existe, în chiar momentul în care nimeni nu îl cunoaşte, un intelect care să posede tot adevărul, care să deţină toate legile din lume (iar Dumnezeu va fi un fel de subiect absolut al lumii adevărate) şi care să fi organizat în jurul omului o lume de aparenţe prin care ordinea adevărului să fie perceptibilă (Dumnezeu este atunci organizatorul tuturor finalităţilor). Vedem că şi aici Dumnezeu nu este dat ca obiect, ci ca index ontologic al adevărului şi al erorii, al imaginaţiei şi al aparenţei.
Dumnezeu dă existenţă fundamentului originar, la fel cum sufletul dădea existenţă subiectului; el este cel care permite fundamentului adevărat să fie în acelaşi timp principiul lumii aşa cum se înfăţişează ea. Cât priveşte lumea însăşi, nu este niciodată dată ca obiect, infinitatea ei nu este niciodată oferită din prima cunoaşterii; dar este indexul ontologic al tuturor examinărilor care pun în ordine jocurile indefinite ale aparenţei. În zadar e ascunsă
privirii ordinea lumii; degeaba sunt seriile şi tablourile 175
Michel Foucault
pe care le putem constitui, cel puţin în parte, artificiale şi deci arbitrare; simplul fapt că e posibil să le instaurăm, simplul fapt că există între lucruri asemănări, identităţi, legături constante dovedeşte că există un principiu general care guvernează tot ceea ce apare şi care este lumea.
Aşadar punerea în ordine nu este pur şi simplu o acţiune asupra aparenţelor care poate că nici nu sunt reale; [ea]
este un mod de referinţă la lumea existentă, iar această
transformare pe care o impune chipului nemijlocit al lucrurilor poate să fie în acelaşi timp descifrare a raţiunii lumii. Astfel, cele trei doctrine - a certitudinii, a genezei şi a examinării -, suprimând sufletul, pe Dumnezeu şi lumea ca obiecte, nu încetează să indice existenţa lor irecuzabilă. Discursul filosofie, distrugând metafizica prin modul său de funcţionare, reconstituie nu ca obiecte, ci ca existenţe materialul cu care metafizica avusese de-a face. De aceea filosofia a putut ea însăşi să se considere, la Descartes şi la Malebranche, drept o metafizică, iar la Hume şi Condillac, ca o critică radicală a metafizicii; şi tot de aceea din exterior - adică după Kant -, va apărea ca o metafizică naivă. De fapt, ea oferea discursului puterea de a dovedi existenţa a ceea ce nu mai putea să accepte ca obiect. Discursul filosofie nu împlinea ciclul acestor funcţiuni, nu putea să spună adevărul decât dacă sufletul, Dumnezeu si
, lumea existau. Continutul
,
metafizicii deve-
nise condiţia sa de adevăr. Discursul filosofie, ca unitate de gândire şi de cuvinte şi în măsura în care avea puterea de a reprezenta ceea ce e adevărat, se întemeia pe aceste existenţe. În acest sens se poate spune că filosofia clasică
era o metafizică a reprezentării. Şi dacă ne întrebăm ce index ontologic găsim în această doctrină a Luminilor 176
Filosofie, metafizică, ontologie
care pune laolaltă funcţia comentariului şi cea a justificării, teoria punerii în ordine şi cea a dezvăluirii, precum şi acea doctrină care închide cercul functional al discursului filosofie, ne vom da seama că ceea ce este indicat e pur şi simplu existenţa unui discurs filosofie - faptul că există
un filosof care vorbeştec. Astfel, în jurul celor patru mari funcţii discursive, cu domeniul lor propriu, cu doctrinele care le leagă, se află fără [încetarea] patru existenţe care se sprijină unele pe celelalte: sufletul, Dumnezeu, lumea, filosoful care vorbeşte şi care descoperă, în discursul său, existenţa sufletului, a cărui analiză (idee de infinit, eroare) revelează faptul că Dumnezeu există; această existenţă e cea care garantează ordinea lumii (putem deci şi să o dovedim pornind de la această ordine); ea permite, la rându-i, să existe filosofi care caută să manifeste, să
instaureze, să restabilească în lume ordinea lumii înseşi.
De aceea, la nivelul opiniilor, putem foarte bine găsi, în secolele al XVII-lea şi al XVIIl-lea, afirmaţia că sufletul nu există, ci numai corpul, că Dumnezeu este o himeră
inventată de oameni sau că lumea nu este decât un ansamblu de impresii ale simţurilor pe care încercăm pe cât putem să le legăm unele de altele. Când luăm în considerare discursurile filosofice însele, trebuie să recunoaştem că nu poate să existe, până la Kant, filosofie absolut materialistă, absolut atee, absolut idealistă.
