Michel Foucault
început proiectul său) să reducă orice fiinţă la fenomenşi [să] solicite apoi omului, ca fiinţă socială sau ca individualitate biologică ori ca subiect psihologic, să deasocoteală de fiinţa fenomenelor; analiza pozitivă a fiinţeiumane a început, odată cu acest moment, să funcţionezeca filosofie. Cealaltă, dimpotrivă, a constat în a dori să
smulgă fiinţa finitudinii din toate condiţiile care-i pot fiatribuite la nivelul fenomenelor pentru a-i descoperi unfundament radical.
Cât priveşte filosoful însuşi, el nu mai este, aşacum era în secolul al XVIII-lea, indexul ontologic care
'demonstrează existenta
I
Luminilor; a devenit în însăsi
I
fiinta
I
sa fenomenul istoriei. Îsi
I
înrădăcinează fiinta
I
în
ea, iar apariţia lui într-un punct al timpului nu este nimic mai mult decât fiinţa însăşi a istoriei oferindu-seîn fenomenul vizibil al discursului. De aceea, pe de oparte, discursul filosofie va fi de acum replierea întregiifilosofii pe ea însăşi, readunarea laolaltă a tot ceea ce aputut fi ea de la destinaţia sa originară încoace. Filosofianu poate evita întrebarea despre ce este filosofia, careeste aşadar această fiinţă pentru care ea este, pentrumoment, în discursul pe care şi-l ţine, fenomen. Şi deaceea, pe de altă parte, ea nu va înceta să pună întrebarea cu privire la raportul său cu istoria: poate oare unfilosof să spună adevărul, el, care aparţine istoriei (şi încare nu este, la urma urmelor, decât un fenomen)? Iaristoria poate continua să fie, odată ce totalitatea fiinţeisale a devenit fenomen în discursul filosofului e ? Putem desc;rie aceste deplasări în mai multe feluri. Mai întâi ca e Şters: ,, Dacă filosoful nu este decât un funcţionar al istoriei, care este deci funcţia lui?"
180
Filosofie, metafizică, ontologie
o transformare a reţelelor teoretice unele în altele: Kant a înlocuit sistemul clasic al alegerii cu cel care va caracteriza secolul al XIX-lea. Luând ca punct de pornire al criticii nu incertitudinea tuturor cunostintelor sau inten-
, '
ţia corelativă de a pleca de la o singură certitudine primă
şi absolut indubitabilă, ci faptul că fizica a putut să se constituie ca ştiinţă, în vreme ce metafizica nu înceta să urmeze aceleaşi dezbateri 8, el constrângea discursul filosofie să se legitimeze într-un mod nou: acesta trebuia să dobândească tot atâta certitudine cât discursul ştiin
ţific (şi, în acest sens, proiectul clasic era conservat), dar această certitudine nu o datora descoperirii unui adevăr incontestabil, ci analizei modului în care discursul ştiinţific şi-l constituie pe al său. Altfel spus, filosofia nu are de dezvăluit un adevăr care nu-i aparţine decât ei înseşi: e singura care poate să manifeste adevărul care s-a constituit, fără ea, în ştiinţă. Însă acest adevăr, dacă
ar trebui să-l facem manifest analizându-i originea, nu l-am găsi decât în determinaţiile empirice care l-ar face nesigur şi i-ar suprima universalitatea de drept: într-adevăr, a căuta prin discursul filosofie originea unui adevăr pe care l-a identificat el însuşi şi care nu mai poate fi pus la îndoială nu are în niciun caz cum să-l compromită, ci doar să întemeieze acest adevăr. În schimb, a căuta originea unui adevăr care nu a putut, până acum, să-şi expună existenţa de fapt ar însemna să-l împingem spre o pură şi simplă relativitate. Discursul filosofie nu poate fi manifestare a acestui adevăr decât dacă-i defineşte condiţiile universale; de aici, importanţa judecăţii sintetice a priori9: ea permite transformarea unei analize a originii într-o analiză a condiţiilor. Aceasta din urmă nu 181
Michel Foucault
va avea drept rol să demonstreze în ce fel, pornind de laun raport originar cu adevărul, se poate constitui lumeaaparenţelor, ci prin ce ansamblu de operaţii şi după ceforme se poate realiza cunoaşterea: critica nu va consta,prin urmare, în a analiza - pentru a recunoaşte, în ceeace e analizat, ce anume e eroare şi ce anume e adevăr -,ci în scoaterea la lumină a activităţilor implicite care întemeiază cunoaşterea. În sfârşit, deoarece cunoaşterea eîntemeiată pornind de la actele care o fac posibilă, ceeace se propune spiritului fără a putea fi dat cunoaşterii nutrebuie să fie pur şi simplu respins, ci analizat şi explicatîntr-un discurs care-l interpretează. Ideea unei dialecticica analiză a condiţiilor şi a necesităţilor iluziei se substituie ideii unei enciclopedii a adevărului.
Dar există şi alte mijloace de a descrie deplasareakantiană: s-ar putea demonstra felul în care doctrina fenomenului a înlocuit-o pe cea a certitudinii (în Esteticatranscendentală); felul în care analiza actelor unui intelectfinit a înlocuit geneza aparenţei (în Analitica); felul încare constientizarea necesitătii iluziei transcendentale
,
'
a înlocuit principiul unei examinări exhaustive a adevărului şi a erorii (în Dialectica); felul în care, în fine,Metodologia defineşte formele acestei ştiinţe a căror existenţă concretă şi istorică permite discursului filosofie să
manifeste condiţiile oricărei cunoştinţe (şi, prin urmare,chiar ale sale)1°. Înţelegem de ce Critica raţiunii pure, până
în arhitectura sa cea mai intimă, a format instrumentulcare a deplasat întregul discurs filosofie modern: fiecaredintre aceste mari articulaţii corespundea unuia din elementele doctrinare care legau unele de celelalte funcţiilediscursului filosofie. Există însă şi un al treilea mod de182
