interioară discursului - Filosofia postkantiană ca
antropologie şi ontologie exterioară discursului - Deplasările operate de critica lui Kant - Fichte şi Husserl
Definiţia celor două modele de discurs filosofie necesită un anumit număr de remarci.
Fiecare dintre aceste descrieri este completă, deoarece ea se poate închide în ea însăşi, funcţiile, reţelele teoretice şi domeniile primare ajustându-se precis unele la altele şi înlănţuindu-se astfel încât să poată reveni la punctul de pornire. Totuşi, în numeroase ocazii şi aproape în fiecare clipă, am văzut apărând numeroase puncte de alegere: doctrina certitudinii, bunăoară, poate face loc unei metode a evidenţei, dar şi unei analize pornind de la impresiile simţurilor; cercetarea condiţiilor fenomenelor autorizează la fel de bine o deducţie plecând de la principii formale, cât şi o interpretare a experienţei subiective; reţeaua teoretică a punerii în ordine a lumii poate implica o serie liniară de raţiuni care se ordonează
unele după altele sau o clasificare arbitrară; implicitul1
pe care critica încearcă să-l aducă la lumină poate fi o determinare exterioară a experienţei, o formă pozitivă
167
Michel Foucault
şi observabilă a finitudinii sau limita internă a unei activităţi fundamentale de constituire. În spaţiul primelor decizii care au fost luate, observăm apărând o serie întreagă de noi decizii; acestea, la rândul lor, vor permite apariţia altora şi, prin acest freamăt, sistemele filosofice vor putea să se individualizeze şi să ia forma singulară
pe care le-o recunoaştem fiecăruia dintre ele. Ceea ce a fost descris în analizele precedente nu sunt aşadar sisteme filosofice cărora le-am putea constata existenţa în istorie; nu este nici suma trăsăturilor prin care sistemele reale se aseamănă între ele, ci două ansambluri de condiţii, exclusive unul în raport cu celălalt, între care orice iniţiativă filosofică trebuie să poată opta pentru a putea exista ca filosofie. Şi toate conceptele pe care filosofii le-au putut inventa şi utiliza de trei secole încoace, toate cele pe care, în egală măsură, le-au împrumutat din alte discipline, toate acestea nu au putut figura în filosofie decât dacă locul lor probabil şi funcţionarea lor posibilă
erau indicate dinainte de către economia discursului.
Opoziţia dintre cele două modele de discurs filosofie nu se limitează la elementele pe care le-am descris.
Ea coincide cu o distincţie care a fost făcută ceva mai devreme, când vorbeam despre raporturile dintre ontologie şi metafizică. Am văzut că întreg discursul de după
Descartes iniţia şi relua fără încetare destrucţia acestui raport de obiect cu sufletul, cu Dumnezeu, cu lumea, care întemeia, în scolastică, metaphysica specialis; am văzut de asemenea că această destrucţie putea să îmbrace două forme. Într-un caz, imposibilitatea metafizicii nu era dată nemijlocit; dar critica ideii de fiinţă, dispariţia categoriei generale a ceea ce este, retrăgea obiectelor 168
Filosofie, metafizică, ontologie
metafizicii fundamentul lor ontologic, în vreme ce ele dădeau discursului ( cuvintelor şi gândirii) posibilitatea de a reprezenta acel ceva pentru care el era deopotrivă
nume şi idee; funcţionarea ontologică a discursului le asigura existenţa unor fiinţe care nu mai aveau, în metafizică, statutul lor tradiţional de obiecte. În celălalt caz, discursul filosofie contesta sufletului, lui Dumnezeu şi lumii posibilitatea de a fi obiecte, dar de această dată în numele unei reflecţii ontologice despre fiinţa lucrurilor şi a omului. Însă aceste două tipuri de raporturi între metafizică şi ontologie corespund unul primului model de discurs filosofie (caracterizat prin cele patru alegeri: ale legitimării prin dezvăluire, ale analizei originii, ale criticii aparenţei, ale comentariului prin punerea în ordine), iar celălalt celui de-al doilea model, caracterizat prin alegeri inverse. Această legătură e necesar să o analizăm acum. Dar trebuie să remarcăm numaidecât că, dacă
aceste două forme de filosofie au fost amândouă posibile prin marea mutaţie a discursurilor de la începutul secolului al XVII-lea, ele s-au manifestat pe rând în istorie, primul înainte de Kant, al doilea după eF.
O filosofie care se legitimează ca dezvăluire presupune că poate să existe un mod de discurs legat de un aici, de un prezent, de un subiect singular şi care poate, în interiorul însuşi al acestui acum care îl particularizează, să stabilească un raport cert cu adevărul, fără timp şi fără loc. Acest raport este nemijlocit; el nu are nevoie de nicio verificare ulterioară; nu este deloc conformare la un model; este în el însuşi sesizare directă a ceea ce este; enunţarea sa e în acelaşi timp percepţie indubitabilă a ceea ce spune. Discursul filosofie care funcţionează ca 169
Michel Foucault
o dezvăluire trebuie să fie în mod necesar înzestrat cu oputere ontologică primă. Nu în interiorul unui conceptgeneral al fiinţei (deci al unei ontologii) va întâlni elobiectele cu care are de-a face; discursul va fi numaidecâtdrept ceea ce este în modul a ceea ce e perceput. Dacă,aşadar, discursul filosofica întâlneşte sufletul, Dumnezeusau lumea, el nu va trebui să le trateze ca obiecte în interiorul domeniului general al fiinţei, ci va constrânge laperceperea faptului că ele există.
Dar înainte de a ajunge aici, discursul filosofie îşioferă o nouă posibilitate de alegere. Această facultateproprie discursului de a face să se vadă ceea ce este,în loc de a-l defini pornind de la conceptul general alfiinţei, îi poate aparţine în două moduri diferite. O asemenea putere poate să-i fie recunoscută discursului, independent de cuvintele sau de semnele pe care le alege,prin privilegiul unic al acum-ului său: actul atenţiei careîl face să vorbească îl determină în acelaşi timp să vadă
ceea ce este. Discursul dezvăluie adevărul, ca gândireinstantanee, ca percepţie intuitivă, iar asta independentde corpul său verbal; cuvintele pot cu siguranţă, prinechivocurile lor, prin nondistincţia lor, să împiediceaceastă lumină să parcurgă discursul - şi din acest motiv trebuie deopotrivă să nu ne încredem în ele şi să lealegem cu grijă -, dar, în niciun caz, nu ele o determină. Înţelegem că, în această situaţie, marea problemă
a discursului este instaurarea unei continuităţi, trecereade la o sesizare evidentă la alta şi constituirea acestorlungi lanţuri de raţiuni pe care le cunosc algebriştiisau geometrii. Dar discursul poate de asemenea să-şia
Şters: ,,în cursul funcţionării sale".
170
