Michel Foucault
sa primă vocaţia istorică a oricărei filosofii. Doctrina istoriei corespunde în acest tip de filosofie celei care era în cealaltă doctrina Luminilor: ea face să comunice funcţia primă a comentariului cu cea a justificării discursului prin el însuşi.
Trebuie să reluăm, cu referire la aceste trei doctrine (analiza finitudinii, sarcina dezalienării, reflecţia istorică), o precizare ce fusese deja făcută cu privire la doctrina fenomenului. Aceasta ordona teoria semnificării în funcţie de cea a manifestării, dar în mod invers, ea ordona domeniul primar al subiectului ( care corespunde justificării) în funcţie de cea a fundamentului ( care corespunde interpretării). Aceeaşi oscilaţie se produce pentru toate celelalte moduri de legătură: dacă e adevărat că numai pornind de la semnificaţia fenomenelor se pot descoperi limitele inconştiente ale experienţei, toată această analiză a finitudinii nu se poate face decât dacă lumea s-a schimbat deja, decât dacă şi-a împlinit prin ea însăşi propria critică şi dacă condiţiile care determină formele inconştiente ale experienţei au devenit condiţiile conştientizării. Descoperirea semnificaţiilor fundamentale se ordonează în funcţie de transfigurarea lumii. Dar această transfigurare a lumii nu se poate împlini ca o ruptură, asemenea unui eveniment pur şi simplu: ea nu are loc decât dacă întreg logosul s-a adunat în el însuşi, decât dacă sarcina uriaşă a memoriei a ajuns la punctul totalizării sale. Dar toată această viziune a lumii în sfârşit împăcate cu ea însăşi cum s-ar transforma oare în discurs manifest, dacă nu cumva pentru că filosoful o transformă, prin cuvântul său, în istorie? Prin urmare logosul lumii se vede încredinţat chiar celui care 160
Cele două modele de discurs
vorbeşte, acum şi aici, în discursul filosofie. Înţelegem de ce filosofiile de acest tip comportă mereu un dublu joc de demersuri: înaintări progresive care, prin deducţie sau explicitare, fac să comunice unele cu altele funcţiile majore ale discursului; şi demersuri regresive care, în sens invers, revin de la un domeniu la cel [care] îl precedă pentru a arăta în cel fel cel de-al doilea era deja cuprins şi întemeiat în primul. În vreme ce filosofiile supunându-se primului model discursiv se pot constitui ca un discurs uniliniar, ce-şi are originea într-un punct de pornire fix, în vreme ce ele conduc, urmând un drum drept, de la lumina naturală şi de la certitudinea de care se foloseşte filosofia în discursul său la un progres al Luminilor în lumea pentru care filosofia este forma cea mai generală, celelalte au, dimpotrivă, de revenit la ceea ce tocmai au dedus pentru a-l întemeia; şi după ce şi-au condus discursul de la funcţia sa primă de manifestaret la functia sa ultimă de memorie si de adunare laolaltă
I
I
a lumii, ele descoperă, într-o nelinişte perpetuă, că întreaga viziune a lumii e încredinţată discursului lor; în vreme ce iluminarea prin discurs comunica îndreptăţit cu Luminile lumii, raporturile dintre subiect şi istorie deschid un labirint infinit.
Note
1. Definiţia pe care Foucault o dă aici discursului filosofie este foarte apropiată de cea propusă, în Cuvintele şi lucrurile, pentru ce numeşte acolo „a priori istoric: ceea ce, într-o epocă dată, decupează în experienţă un câmp de cunoaştere posibil defineşte Şters: ,,a adevărului".
161
Michel Foucault
modul de a fi al obiectelor care apar în cuprinsul lui, înarmează privirea cotidiană cu puteri teoretice şi defineşte condiţiile în care putem ţine despre lucruri un discurs recunoscut drept adevărat". Acest a priori istoric este aşadar, după Foucault, ceea ce autorizează sisteme, teorii, analize specifice „în dispersia lor, în proiectele lor singulare şi divergente" (M. Foucault, Cuvintele şi lucrurile, op. cit., p. 235).
2. Vezi supra pp. 122-127.
3. Vezi supra, nota 16 din cap. 6, p. 116.
4. Punând aici problema distribuirii punctelor de alegere în interiorul funcţionării discursive a filosofiei, Foucault subliniază
o diferenţă considerabilă între metoda lui arheologică, vizând să determine condiţiile de posibilitate discursive şi istorice ale descrierii filosofiei, şi abordările lui Gueroult şi Vuillemin (vezi supra, nota 11 din cap. 4, pp. 74-75 şi nota 3 din cap. 1 O, pp.
213-216). După Gueroult, fiecare operă filosofică se supune,
,,conform ordinii raţiunilor", unei „structuri arhitectonice" singulare date de înlănţuirile demonstrative care, ca mijloace de probă, asigură validitatea sa şi fac 11 sistem". Aceste structuri arhitectonice au o valoare incomparabilă pentru istoricul filosofiei, deoarece validitatea unei filosofii se măsoară mai puţin prin capacitatea sa de a-şi întemeia în adevăr enunţurile despre o realitate exterioară, cât prin coerenţa internă a structurilor sale, ceea ce, pentru istoric, constituie „realul" însuşi al fiecărei filosofii. În plus, întrucât pretenţia de validitate sau de adevăr în raport cu o realitate exterioară fiecărei filosofii este aici suspendată, realitatea structurilor sale arhitectonice nu poate fi invalidată de doctrine succesive - ceea ce marchează diferenţa între filosofie şi ştiinţe. Structurile arhitectonice, în autonomia specifică lor, sunt „independente de timp" şi de orice cauzalitate istorică exogenă. După Gueroult, istoricul filosofiei trebuie aşadar să ia în considerare structurile arhitectonice proprii fiecărei opere, precum şi cele proprii fiecărei doctrine sau fiecărui sistem care se manifestă în ea, în ireductibila lor pluralitate, şi anume ca „monumente"; a se vedea 162
