Michel Foucault
urmare discursul filosofului nu trebuie să-şi folosească
într-atât certitudinea pentru a regăsi legătura primă şi de-acum definitivă cu adevărul, ci mai degrabă are de gestionat experienţa aşa cum i se dă; trebuie să-i facă
loc în discursul său, fără rest şi fără discriminare, fără să
caute dincolo de ea, nici înainte de ea, ceea ce ar putea să fondeze cel puţin un element indubitabil; trebuie să
accepte experienţa în forma ei imediată şi în conţinutul său de fenomen şi să se întrebe nu în privinţa originii
[sale], fără îndoială inaccesibile, ci în privinţa a ceea ce se manifestă în ea: adică sensul său. Doctrina fenomenului leagă teoria manifestării de cea a sensului, aşa cum doctrina certitudinii lega teoriile dezvăluirii şi ale originii.
Ea face, de asemenea, să comunice domeniul subiectului cu cel al fundamentului. Dar raportul pe care îl stabileşte între ele este invers faţă de cel instaurat de doctrina certitudinii. Căci dacă este adevărat că discursul filosofie ca manifestare a adevărului trebuie să enunţe sensul care se află în fenomene, în schimb nu subiectul însuşi este cel care, în experienţa lui, se dovedeşte a fi fondator; el este, dimpotrivă, în fiecare dintre formele de conştiinţă
(fie percepţia nemijlocită sau intelectul), determinat şi fondat de către semnificaţii care îi sunt anterioare şi care i se impun ca un a priori formal sau material, logic sau istoric. Prin urmare dacă legătura între funcţiile discursului leagă interpretarea (cu teoria sensului) de legitimare (cu teoria manifestării), în schimb legătura între domenii se instaurează în directia
, inversă: semnificatiile
,
fon-
datoare determină polul de manifestare a subiectului.
Aceeaşi doctrină a fenomenului care ordonează sensul în funcţie de pura putere de manifestare ordonează şi 156
Cele două modele de discurs
subiectul în funcţie de instanţe fundamentale. De aicidecurge faptul că acest tip de discurs nu va avansa liniardin certitudine în certitudine, pornind de la evidenţainiţială dată subiectului însuşi, ci va avea de căutat însubiect forma primă a manifestării, apoi de cercetatdincolo de el formele şi semnificaţiile care îl străbat sauîl domină - repunând astfel în discuţie, pentru un soide autoîntemeiere, tocmai ceea ce fusese punctul său depornire. Tot de aici, şi faptul că două alte tipuri de discurs filosofie se prefigurează pornind de la acest modelmai general: filosofiile pur deductive - în care subiectulse întemeiază el însuşi în mişcarea autonomă a adevărului, a gândirii pure, a spiritului sau a fiinţei - şi cele încare, dimpotrivă, semnificaţiile trebuie să fie descifrate,iar adevărul discursului, întemeiat într-un mod regresiv prin flexiunea subiectivă a experienţei (subiectul cafenomen).
Odată ce discursul filosofie a optat pentru analizafenomenelor şi interpretarea semnificaţiei lor, funcţiasa critică nu mai poate să se exercite printr-o reducţie aaparenţei, ci printr-o cercetare a determinărilor incon
ştiente. Căci semnificaţia fenomenelor, dacă îşi are loculîn plenitudinea lor, dacă populează ceea ce e mai manifest în ele, nu se dă nemijlocit unei lecturi imediate:ea are nevoie, pentru a apărea, de o analiză specifică, lacapătul căreia se descoperă sensul sau structura formală;dar ele se descoperă ca fiind deja prezente, prescriindîn secret legea fenomenelor, impunându-le aspectul,conţinutul, înlănţuirea lor. Semnificaţia nu defineşte,asemenea originii, un raport inaugural cu adevărul; eanu aduce [la] lumină o formă absolută de certitudine,157
Michel Foucault
pornind de la care toate celelalte cunoştinţe ar putea să fie judecate, ci demonstrează, dimpotrivă, în ce fel fenomenele se supun unor legi, dintre care unele absolut generale, iar altele particulare: şi doar în interiorul acestei legalităţi poate ceva precum adevărul să apară.
Semnificaţia nu deschide spaţiul absolut şi nelimitat al adevăratului; ea defineşte, din contră, limitele fundamentale între care o experienţă a adevărului se poate constituict. A regăsi semnificaţia deopotrivă prezentă în fenomene, dar exterioară conştiinţei în care ele se dau, înseamnă deci a defini limitele experienţei - limite care nu trebuie să fie doar bariere, ci şi forme constitutive. Nonconştientul pe care îl descoperă analiza critică, pornind de la semnificaţii imanente fenomenelor, desemnează finitudinea oricărei experienţe. Aceasta poate să fie prescrisă de condiţii exterioare experienţei (structură biologică a fiinţei umane sau condiţii istorice ale existenţei); dar ea poate să fie şi o pură formă, un mod determinat de a nu fi infinitul. Aşadar teoria semnificaţiei şi cea a inconştientului se pot articula una pe cealaltă9 într-o analitică a finitudinii, la fel cum în celălalt tip de discurs filosofie, doctrina raportului originar cu adevărul se întâlnea cu cea a aparenţei printr-o geneză a imaginaţiei şi a erorii.
Ultima decizie le urmează necesarmente pe cele trei precedente. Dacă rolul criticii constă în a face să apară
formele care limitează experienţa şi dacă ea trebuie să le facă să apară ca fiind nonconştientul ce bântuie d Şters: ,,Aceste limite, prin definiţie, nu se pot da ca atare în interiorul însuşi al fenomenelor".
e Şters: ,, nonconştiente".
158
Cele două modele de discurs
conţinuturile manifeste ale experienţei, discursul filosofie nu mai are de făcut deosebirea între ceea ce este fals şi ceea ce este adevărat, pentru a îndepărta falsul şi a nu păstra decât adevăratul; el are nevoie, dimpotrivă, să se ataşeze la sarcina infinită de a reuni tot ceea ce se poate da experienţei; dar această strângere laolaltă trebuie să
se facă astfel încât tot ceea ce e ascuns în fenomene, tot ceea ce se află în ele în mod inconştient, tot ceea ce le este oarecum intim străin, tot ceea ce le însufle
ţeşte şi, în acelaşi timp, le constituie şi le limitează să
fie de-acum prezent şi manifest în discursul care le restituie. Funcţia comentariului nu va mai fi exercitată, ca în celălalt tip de discurs, de o enciclopedie a adevărului, ci printr-o asumare, în memorie, a tot ceea ce a putut să fie dat în experienţă. Totuşi această asumare nu va fi doar o cronică de tip cumulativ, ci reconcilierea experienţei cu ceea ce, în ea, îi este străin, reluarea pe cont propriu a limitelor sale. Trecerea de la funcţia critică la cea de comentariu se vede aşadar asigurată printr-o doctrină a ceea ce am putea numi „dezalienare"10• Această
asumare a experienţei de către memorie este cea care hărăzeşte discursul filosofie unei perpetue sarcini istorice: căci marea strângere laolaltă a experienţei trebuie să arate modul în care se împlineşte în timp mişcarea adevărului şi în ce fel, prin urmare, nu poate să nu apară
în acest punct precis al istoriei discursul filosofie care l-a [manifestat]. Istoria filosofiei, a gândirii şi, mai general, a culturii va servi drept sol justificativ discursului filosofului. Şi de-acum toată filosofia se va prezenta nu ca momentul în care a irupt lumina, ci ca acela în care memoria vine să închidă bucla şi să cuprindă în esenţa 159
