Primul dintre aceste mari tipuri leagă între ele teoriile dezvăluirii, ale originii, ale aparenţei şi ale enciclopediei. Într-adevăr, când discursul filosofie se justifică
drept aducere la lumină a unui adevăr într-un act de145
Michel Foucault
pură atenţie (act liber în principiu, dar în întregime determinat în conţinutul său şi oarecum îndeplinit de el), acordă acum-ului care îl susţine, actului însuşi care e pe cale să-l articuleze, un privilegiu absolut; această
clipă a discursului devine punct de irupere a adevărului.
Într-un sens, este vorba aici de un act, pentru că nu este prescris de nimic altceva decât de libera atenţie a celui care vorbeste
,
aici si
, acum. Totusi
, acest act nu este o
operaţie complexă, nici o arhitectură de activităţi; nu este cel care construieşte discursul în toată lungimea lui: el nu face decât să-i deschidă un adevăr care era deja prezent şi care aştepta discursul care l-ar dezvălui. Fără îndoială, e nevoie ca acest act care bântuie şi justifică discursul filosofului să fie reînnoit neîncetat, pentru a suporta fiecare din subunităţile discursului (propoziţiile, legătura care permite trecerea de la una la cealaltă, [termeniia] care o compun); însă nu e mai pu
ţin adevărat că acest act nu este nimic prin el însuşi, că
se şterge în ceea ce permite să se spună, că nu este altceva decât o modalitate a enunţării; el este certitudinea indubitabilă a ceea ce este pe cale să se spună. Pentru ca discursul filosofie să poată exista - şi să se poată
justifica -, trebuie aşadar ca un act să fie posibil, să
fie pus cumva la dispoziţia oricărui subiect vorbitor şi să-i garanteze că aici-ul, prezentul discursului său îi vor livra un adevăr care nu are timp. De aici, necesitatea de a resitua subiectul discursului în acest adevăr care îl precedă, de a arăta în ce fel un anumit act, de pură
libertate şi de pură atenţie, îi poate restitui adevărul aşa cum este, de a explica faptul [că] acest act mereu posibil a
Conjectură: cuvânt greu lizibil; şters: ,,concepte".
146
Cele două modele de discurs
a rămas întotdeauna în suspans şi de a da socoteală de faptul că adevărul a trebuit să aştepte în umbră iruperea actualului discurs. Astfel, teoria dezvăluirii se articulează, când este vorba despre funcţia interpretativă a discursului, pe o analiză a originii: acum-ul discursului nu poate fi justificat ca purtător al adevărului decât dacă se defineşte un raport prim, fundamental, indestructibil, între adevăr şi orice subiect vorbitor, apoi un ansamblu de evenimente, de accidente sau de mecanisme care, fără a exclude sau întrerupe acest raport iniţial, l-au ascuns şi [l-au] făcut să-şi piardă forţa de constrângere. Acest raport prim este evidenţa adamică, este cunoaşterea de dinainte de păcat sau impresia, aşa cum se dă ea simţurilor înaintea oricărei reflecţii, înaintea oricărei abstracţii a semnelor şi a limbajului. Astfel, alegerea dezvăluirii, când e vorba să justifice discursul filosofie, antrenează alegerea unei teorii a originii când e nevoie să-i fie interpretat acum-ul. Această necesitate care uneşte dezvăluirea şi originea se materializează într-o teorie a certitudinii - fie ca evidenţă indubitabilă, fie ca impresie nemijlocită a simţurilor; certitudinea care justifică discursul eliberează un raport cu adevărul care este absolut originar şi pe care niciun eveniment ulterior nu l-a putut şterge. Şi dacă ne amintim că func
ţia de justificare avea drept corelat domeniul primar al subiectului, în vreme ce funcţia interpretativă avea drept corelat domeniul fundamentului, înţelegem motivul pentru care certitudinea (evidenţă sau impresie) descoperă un domeniu unificat, în care subiectul joacă
rolul de fundament originar. Pornind de la acest act, propriu subiectului vorbitor şi interior rostirii sale, 147
Michel Foucault
va putea să se enunţe orice adevăr: certitudinea este forma subiectivă a fundamentului. Se va putea spune, de aceea, că doctrina evidenţei sau a impresiei constituie o mare unitate sintetică între funcţiile justificării şi [ale] interpretării, între teoriile dezvăluirii şi ale originii, între domeniile primare ale subiectului şi ale fundamentuluib.
Celelalte două alegeri sunt determinate în chip necesar de cele dintâi. Dacă discursul se justifică printr-o certitudine care este forma originară a raportului cu adevărul, funcţia sa critică nu se va putea exercita decât într-o analiză a aparenţei. Într-adevăr, raportul cu adevărul care irupe în discursul filosofie trebuie să
dea seama (şi tocmai în acest discurs, în care apare în el însuşi) de acest fapt singular: că nu se revelează decât în actul de atentie
, al subiectului vorbitor si
