a epistemei clasice, vezi M. Foucault, Cuvintele şi lucrurile, ed.cit., pp. 1 03-140.
14. Vezi supra, nota 9.
15. E. Husserl, Recherches logiques, trad.fr. de Hubert Elie, Arion L.
Kelkel şi Rene Scherer, 3 voi. Paris, PUF, 1959-1963 [ed. a doua, 191 3].
16. Despre asta, vezi supra, p. 18, nota 3 din cap. 1, pp. 23-25, şi infra, p. 1 87.
141
Capito l u l 8
Cele două modele de discurs
Discursul filosofie, condiţie de posibilitate a sistemelor filosofice apărute în istorie - Cele două serii
de alegeri autorizate de filosofie după Descartes -
Primul model de discurs filosofie postcartezian: dezvăluire, origine, aparenţă, enciclopedie - Al doilea
model de discurs filosofie postcartezian: manifestare, sens, inconstient, memorie
I
Ceea ce a fost analizat până acum reprezintă nivelul necesităţilor discursive care se impun filosofiei începând cu epoca clasică. Aceste necesităţi nu sunt deloc înrădăcinate în esenţa filosofiei în general sau în destinaţia pe care i-a prescris-o originea ei, dar nu le putem identifica nici după arhitectura interioară a diferitelor sisteme.
Discursul filosofie are o consistenţă proprie, deopotrivă
ca fenomen istoric, având un punct de irupere determinat în timp, şi ca reţea care străbate suveran diversele ansamble de propuneri construite de către filosofi. Faptul că se menţine într-un anume decalaj faţă de sisteme aşa cum apar în istorie nu-l împiedică nicidecum să-şi aibă în aceeaşi istorie locul său de naştere şi reperele lui.
Trebuie prin urmare să-l considerăm nu ca legea formală
[a] tuturor sistemelor, ci ca pe condiţia de posibilitate istorică a unui anumit număr de sisteme apărute efectiv 142
Cele două modele de discurs
în istorie1• Toate filosofiile de după Descartes se supun legalităţii acestui discurs. Dacă ele diferă unele de altele se întâmplă deoarece condiţiile impuse de modalitatea discursului lasă indecis un anumit număr de puncte de alegere; şi dacă, în schimb, prin aceste divergenţe putem regăsi, din una în alta, analogii sau înrudiri este pentru că diferitele alegeri posibile nu sunt independente; o decizie într-un punct sau la un nivel dat reclamă cu necesitate o alta, în altă parte; cu alte cuvinte, sistemele nu se individualizează direct printr-o combinaţie singulară de alegeri; în plus faţă de legile proprii discursului filosofie şi în interiorul spaţiului astfel schiţat, sistemele se supun unor tipuri de compatibilitate.
Înainte de a analiza cele mai importante două [sisteme] care marchează toată filosofia postcarteziană, trebuie să indicăm pe scurt unde se situează aceste puncte de alegere. Să remarcăm numaidecât că ele nu se găsesc nici la nivelul celor patru funcţii cerute de modul propriu discursului filosofie, nici, la extremitatea opusă, la nivelul celor patru domenii care corespund acestor funcţii. Le întâlnim în schimb în intervalul dintre ele, repartizate în mai multe grupuri. Există mai întâi grupul (puţin numeros) al alegerilor posibile între diversele formaţiuni teoretice care permit marilor funcţii să
se exercite. Le-am reperat deja2: funcţia de justificare a discursului se poate exercita printr-o teorie a dezvăluirii sau o teorie a manifestării; cea de interpretare se poate exercita printr-o teorie a originii sau o teorie a sensului; cea de critică, printr-o teorie a aparenţei sau o teorie a inconştientului; cea de comentariu, în sfârşit, printr-o teorie a enciclopediei sau a reculegerii. Un alt grup (care 143
Michel Foucault
este mult mai numeros) reuneşte ansamblul conceptelor echivalente prin care se poate acoperi unul dintre marile domenii primare: bunăoară, domeniul subiectului poate fi analizat prin conceptul de substanţă gânditoare (împreună cu toate cele care îi sunt asociate sau care derivă din el), prin conceptul de „idee a ideii", prin cel de activitate sintetică, prin cel de spirit, prin cel de subiectivitate transcendentală3• În sfârşit, un al treilea grup este constituit din alegerea articulărilor posibile: alegere a ordinii între elementele parcurse, alegere a formelor de raţionamente. Ultimele două grupuri sunt cele mai cunoscute - şi, la drept vorbind, singurele, căci sunt cele care constituie nemijlocit operele filosofice aşa cum se oferă ele lecturii. În general, prin alegerea conceptelor se defineşte ceea ce se numeşte o „filosofie": prin alegerea modurilor de articulare se descriu operele prin intermediul cărora se manifestă această filosofie. Iar istoricii filosofiei nu au alte mize decât să transporte alegerile conceptuale ale unui filosof în vocabularul unei alte alegeri sau să desfăşoare articularea manifestată de o operă după o altă ordine posibilă. Dar puţin contează
pentru moment raţiunea de a fi a acestui procedeu; în egală măsură, contează să se ştie dacă eşti mai „fidel"
expunând, într-o ordine analoagă, concepte transpuse sau restituind, dar într-o ordine modificată, mai riguroasă şi mai arhitectonică, înseşi conceptele originale; aceste două metode se pot opune şi pot revendica una mai multă fecunditate, alta mai multă exactitate; ele sunt, de fapt, de acelaşi nivel. Nu ating decât straturile cele mai vizibile ale istoriei filosofiei şi se aşază ele însele în posibilităţile oferite de această istorie: pentru că, 144
Cele două modele de discurs
pe fondul unor dispoziţii absolut necesare şi comune,un anumit număr de bifurcaţii rămân deschise; esteîngăduit, deplasând fie conceptele, fie articulările, fieo parte mai mare sau mai mică din unele sau celelalte,să se constituie un analogon filosofie al unei filosofiideja făcute. Dar esenţialul constă în a înţelege că acestealegeri, uşor de perceput, sunt prinse ele însele în interiorul unui întreg ansamblu de alte decizii. Definindformele majore ale excluderii şi compatibilităţii, acesteaschiţează căile pe care le urmează vizibil istoria. Istoriafilosofiei, dacă vrea să surprindă cel puţin ceea ce o faceposibilă, nu trebuie să se scrie pornind de la sistemeleluate în individualitatea lor singulară, ci plecând de lacondiţii generale impuse de modul discursului, apoi deierarhia alegerilor care se provoacă şi se condiţionează
unele pe altele4•
Am văzut că prima serie de alegeri autorizate defilosofie după Descartes privea marile formaţiuni teoretice prin care se exercită cele patru funcţii majore alediscursului. De fapt, cele patru decizii care trebuie luatenu sunt independente unele de altele; o singură alegeree de-ajuns pentru a le constrânge pe celelalte trei careîi urmează. Astfel încât, la acest nivel încă foarte general, nu există decât două mari tipuri de compatibilitate,ce corespund celor două maniere de a filosofa pe carele-am putut întâlni în Occident începând cu secolulal XVII-lea.
