poată să nu mai existe. Iar destrucţia metafizicii nu iese din propriul echivoc postcartezian decât pentru a se prelungi, după Kant, în mod manifest în existenţa indecidabilă, în moartea ameninţătoare a ceea ce fuseseră obiectele sale.
Această destrucţie a metaphysica specialis în desfăşurarea însăşi a discursului filosofie nu a antrenat o destrucţie simetrică a metaphysica generalis, ci mai degrabă
deplasarea ei. Ca teorie a fiinţei, filosofia primă a Evului Mediu definea obiectul cel mai general la care putea să
ajungă înţelegerea: de el ţineau Dumnezeu, sufletul, lumea, ca de un gen cărora toate cele trei le-ar fi aparţinut.
Ontologia era fondul indispensabil, începutul absolut al oricărei metafizici. Dar, începând cu momentul în care obiectele tradiţionale ale filosofiei dispar ca obiecte, ontologia nu mai poate păstra acelaşi rol. Într-un sens, chiar, putem spune că ea se şterge: şi cum ar putea să
se menţină - ea, care era teorie generală a obiectelor ce nu mai sunt obiecte? Filosofia clasică nu va mai cunoaşte prealabil ontologic. Şi totuşi discursul filosofie nu poate funcţiona în .acest mod care îi este propriu decât în măsura în care, pornind de la suportul său singular, este susceptibil să spună adevărul - în măsura în care, prin urmare, lucrul despre care vorbeşte (lumea, sufletul, Dumnezeu) există într-un fel sau în altul; trebuie deci ca, în parcursul său discursiv, să aibă puterea de a enunţa ceea ce este. Are nevoie de o putere ontologică, 135
Michel Foucault
nu mai e necesar să prevadă în dezvoltarea sa un discursiniţial despre fiinţă, care ar fi metafizică generală saufilosofie primă; trebuie să fie el însuşi această filosofieprimă. În vreme ce obiectele metafizicii speciale devinfuncţii ale discursului, rolul metafizicii generale esteasumat de către filosofie ca o acţiune discursivă. De aici,un anumit număr de trăsături proprii filosofiei clasice:mai întâi, faptul că fiecare discurs filosofie încearcă să
fie el însuşi reînceputul filosofiei, acel ceva pornind dela care adevărul va putea fi fondat în mod indubitabil,iar fiinţa recunoscută sub forma şi în locul cuvenite ei;orice filosof trebuie, vorbind, nu să dezvolte o ontologie, ci să facă să existe un discurs care să fie pentru elînsuşi propria ontologie. Rezultă de aici în acelaşi timpcă limbajul, cel puţin în folosirea lui prudentă şi cândformează un discurs coerent, are această proprietate de aputea indica, numi şi demonstra fiinţa; aceasta poate fideci reprezentată, în adevărul său, prin limbaj. În limbajrezidă posibilitatea de a accede la ceea ce este - dar şiposibilitatea de a rata ceea ce este: astfel se explică îngândirea secolelor al XVIl-lea şi al XVIIl-lea prezenţaîngemănată şi indisociabilă a unei critici nominaliste aconceptelor şi a unei teorii a reprezentativităţii limbajului. Fiinţa nu este niciodată dată întru totul şi, prinurmare, nu permite o teorie generală care ar spune ceeace este, dar poate fi manifestată şi dovedită în discursapropo de ceea ce se enunţă în el; discursul nu se desfă
şoară în elementul universal al fiinţei, ci poate şi trebuiesă o reprezinte; poate să spună ceea ce există, trebuiesă spună de ce este sigură această existenţă. Nu e demirare că filosofia clasică s-a inaugurat prin argumentul136
Dispoziţia generală a discursului filosofie ontologic, care permitea dovedirea directă a existenţei lui Dumnezeu, pornind de la conceptul său şi, indirect, cea a lumii [şi] a celorlalţi oameni12• Dar chiar şi eliberat de acest argument, discursul filosofilor clasicif nu a putut să evite niciodată să demonstreze existenţa a ceea ce reprezenta în el; de aceea discursul acestora era de la un capăt la celălalt o metafizică ( dar în sensul de metaphysica generalis) a reprezentării 13.
În schimb, pornind din momentul în care dispariţia unei metaphysica specialis este asigurată, odată cu Kant, printr-o teorie a obiectului, această teorie va juca rolul de filosofie primă. Dacă pentru clasici metafizica generală era, cel puţin în aparenţă, ocolită, iar temele metafizicii subzistau ( chiar dacă îşi pierduseră statutul de obiect), începând cu Kant situaţia se răstoarnă termen cu termen; metafizica, prin temele ei proprii, devine inaccesibilă; şi dacă e definitiv exclusă este din cauza unei teorii explicite a obiectului în general, care funcţionează
ca o ontologie. Revoluţia kantiană a constat - în loc să
modifice, precum clasicii, statutul metafizicii prin suprimarea ontologiei - în conjurarea metafizicii printr-o formă nouă de ontologie. Acest tip nou de ontologie are drept scop să constituie o teorie generală a obiectului, aşa cum e dat de experienţă: el va fi aşadar fie identic, fie foarte învecinat, fie foarte legat în profunzime de o fenomenologie. Cu alte cuvinte, discursul nu va mai avea de furnizat vreo dovadă de existenţă, nu va mai avea de deosebit, în experienţă, între ceea ce există şi ceea ce nu există; el va trebui să facă tocmai teoria a ceea ce se manifestă în el şi se dă ca obiect14• Nu mai Şters: ,,până la Kant".
137
Michel Foucault
e nevoie să facă distincţia între existenţă şi aparenţă; trebuie făcută ontologia fenomenului şi tocmai această
existenţă distinctă a ceea ce apare sau [este] ascuns în spatele lui e identificat de-acum cu metafizica şi căreia ontologia, în sfârşit reînnoită, trebuie să facă să-i dispară
fantoma. Astfel legată de teoria obiectului, pe de o parte, şi de descrierea fenomenologică a conţinutului experienţei, [pe de altă parte], ontologia va căpăta în secolul al XIX-lea două forme la fel de posibile: fie va căuta, în teoria obiectului oarecare, formele cele mai generale sub care fenomenele se pot da experienţei - şi atunci ea va fi ontologie formală15; fie va căuta, dedesubtul tuturor raporturilor de obiecte, pentru a le fonda şi regăsi constituirea, ceea ce fenomenele pot să indice, în chip obscur şi cumva în beneficiul unui hău în obiectivitate, ca fiind mai esenţial decât ea; atunci va fi discursul a ceea ce, cu mult înainte de obiect, cu mult în spatele lui, este Voinţă, Viaţă sau Fiinţă.
Dar vedem că, în orice caz, în filosofia aşa cum există ea în Occident începând cu secolul al XVII-lea, subzistă un raport de neşters între destrucţia metafizicii şi reconstituirea unei ontologii. Nu e nicidecum necesar să căutăm originea acestui fapt în vocaţia cea mai arhaică a gândirii occidentale16: legea acestui raport rezidă
în modul de a fi al discursului filosofie aşa cum este el definit de trei secole încoace.
Note
1. Foucault nu aduce aici schimbarea sugerată în notiţa din 21 august din Caietul nr. 4 (vezi infra, ,,Anexa", pp. 334-336).
138
