Michel Foucault
8. În acest paragraf, Foucault reia reflecţia despre concepţia antinomiilor raţiunii la Kant, adică a contradicţiilor în care cade raţiunea când nu e în măsură să aleagă între două teze opuse.
În Critica raţiunii pure, prima antinomie se referă la finitudinea lumii, a doua la existenţa unei entităţi simple indivizibile, a treia la existenţa libertăţii, iar a patra la existenţa lui Dumnezeu (I. Kant, Critique de la raison pure, op.cit. [Critica raţiunii pure, ed.cit.], capitolul al doilea, ,,Antinomia raţiunii pure", A405/
B432-A567 /B595, pp. 375-498 [pp. 349-442]. Foucault face aici implicit referire la toate aceste antinomii, cu excepţia celei privitoare la libertatea omului.
9. Kant susţine că „obiectele" tradiţionale ale metafizicii, şi anume Dumnezeu, sufletul şi lumea, nu sunt în realitate nicidecum obiecte, ci iluzii care decurg din tentaţia raţiunii de a cunoaşte ceea ce nu poate cunoaşte. Critica lui Kant stabileşte într-adevăr că singurele obiecte care pot fi cunoscute sunt obiectele a căror experienţă nu o putem trăi, în vreme ce ideile raţiunii, care nu corespund niciunui obiect exterior, sunt considerate concepte iluzorii. Vezi I. Kant, ,, Diviziunea a doua. Dialectica transcendentală", în Critica raţiunii pure, op.cit., A293/B349-A704/B732, pp. 318-597 [pp. 272-520].
1 O. Mai ales existenţa unui Dumnezeu bun şi perfect este cea care, demonstrată pornind de la ideea de infinit, îi permite lui Descartes să respingă scepticismul şi să întemeieze o dată pentru totdeauna distincţia dintre adevărat şi fals. Vezi R. Descartes, Meditaţii metafizice, op.cit., ,, Meditaţia a patra", pp. 143-162
[pp. 70-81 ].
11. Vezi supra, nota 6, p. 139.
12. În Evul Mediu, Anselm de Canterbury formula o versiune a argumentului ontologic, şi anume un tip de argument urmărind să dovedească existenţa lui Dumnezeu pornind de la defini
ţia fiinţei lui, care a avut o posteritate considerabilă (Anselm, Proslogion, suivi de sa refutation par Gaunilon et de la reponse d'Anselme, trad.fr. de Bernard Pautrat, Paris, Flammarion, 1993
[l 077-1078] [Sfântul Anselm din Canterbury, Proslogion sau discurs despre existenţa lui Dumnezeu, traci.rom de Alexander 140
Dispoziţia generală a discursului filosofie Baumgarten, Cluj, Apostrof, 1996]. Totuşi Foucault pare să se gândească aici la argumentul ontologic dezvoltat de Descartes în al său Discurs despre metodă (op.cit., pp. 129-134) şi în a cincea dintre Meditaţiile metafizice (op.cit., pp. 82-91 ).
13. Despre rolul capital jucat de reprezentare în analiza foucaldiană
