, că oriunde
în altă parte el se şterge sau, în orice caz, riscă să scape.
Discursul filosofie nu se poate desfăşura în forma certitudinii fără a enunţa şi a explica, în acelaşi timp, precaritatea raportului, chiar originar, cu adevărul: el trebuie să spună în ce fel eroarea este pretutindeni, în fiecare clipă posibilă, mai puţin în acest punct, în acest moment în care subiectul vorbitor îşi articulează discursul cu toată certitudinea. A explica eroarea nu înseamnă a o defini ca ruptură arbitrară, ca uitare datorată vreunui b Şters: ,,Celelalte două alegeri decurg cu uşurinţă de aici. Odată ce a fost definită, într-adevăr, prin certitudine, dezvăluirea adevărului iniţial, func
ţia critică a discursului filosofie nu se mai poate exercita decât într-o analiză a aparenţei. Raportul originar cu adevărul pe care subiectul vorbitor îl regăseşte prin atenţie este un raport care trebuie să-şi explice propria precaritate: trebuie ca adevăratul să fie dat în el, dar [în] aşa fel încât să
poată fi pierdut".
148
Cele două modele de discurs
eveniment arhaic, ci înseamnă a demonstra în ce fel ea este făcută posibilă de însuşi raportul cu adevărul; chiar şi primul păcat, chiar şi căderea trebuie să-şi aibă
rădăcina în el. Însă dacă adevărul care este dat în chip originar ne poate scăpa e pentru că nu putem să-l surprindem în întregime: faptul că suntem creaturi finite şi că aceste creaturi finite au un corp ne împiedică să
sesizăm dintr-o singură privire ansamblul relaţiilor inteligibile; surprindem din ele fragmente, în imagini, sau primim [din ele] sub o formă sensibilă părţi întregi, repliate pe ele însele şi oferite ca semne sau simboluri.
Pe scurt, prin simţuri şi prin tot ceea ce există corporal în noi, adevărul nu ne vine mereu şi încontinuu sub forma evidenţei, ci sub cea a imaginaţiei, care nu e o eroare: ea este numai - dar tocmai aici se află esenţialul - acea virtualitate în legătura noastră originară cu adevărul care ne permite să-l lăsăm să scape; căci aceste imagini sub înfăţişarea cărora ne este dat adevărul sunt pentru noi o ocazie de a le lua drept adevăratul însuşi, de a stabili între ele relaţii care nu sunt întemeiate şi de a face judecăţi care nu sunt supuse regulii atenţiei. Or, tocmai asta e aparenţa: nu eroarea sau iluzia, ci aceste forme sensibile, corporale şi imaginare de legătură cu adevărul, care apar în percepţie sau în memorie şi care sunt o ocazie de a formula, prin reflecţie, judecăţi false.
Critica aparenţei se va baza aşadar pe un soi de geneză: a regăsi în raportul cu adevăratul punctul în care se situează virtualitatea erorii; apoi a analiza mecanismul de formare [a] acestor aparenţe care, departe de a fi contrare adevărului, sunt de fapt chipul său sensibil, forma concentrată, semnificantă sau simbolică (percepţia 149
Michel Foucault
întinderii, judecăţile naturale, senzaţia calităţilor, sentimentele spontane); în sfârşit, a defini condiţiile încare pot să se nască, pornind de aici, toate judecăţilefalse pe care spiritele grăbite şi neatente le amestecă cuadevărul.
Legătura între funcţia interpretativă şi funcţia critică a discursului filosofie se stabileşte cu necesitate, înacest tip de discurs, între o teorie a originii şi o teorie aaparenţei. Această legătură capătă forma unei doctrinecomplexe în care se leagă, într-o geneză ideală, o analiză
a imaginaţiei şi o analiză a erorii. Însă domeniul carecorespunde teoriei originii şi funcţiei interpretative estecel al fundamentului; iar cel care corespunde funcţieicritice, prin teoria aparenţei, este cel al unei lumi detransfigurat. De la unul din aceste domenii la celălalt,geneza erorii şi a imaginii j oacă rolul de principiusintactic: într-adevăr, în măsura în care se va fi determinat poziţia originară şi ideală a subiectului vorbitorîn raport cu adevărul, în măsura în care, de asemenea,pornind de la această poziţie se va fi situat originea aparenţei, se va fi fixat posibilitatea oricărei erori şi se va fidemonstrat prin ce mecanisme se instaurează aceasta,discursul filosofie îşi va putea exercita funcţia critică şiva putea întreprinde schimbarea lumii, fie constituind ocunoaştere în întregime adevărată care va oferi controlulasupra lumii, fie îngăduind omului să-şi îndrume imaginaţia în aşa fel încât nu se va lăsa deturnat de niciunadintre ocaziile de eroare pe care i le oferă aparenţa, fie,în sfârşit, denunţând prejudecăţile, himerele, falsele credinţe care au apărut printre oameni, s-au instalat întreei şi au dat naştere unor instituţii nedrepte, unor religii150
Cele două modele de discurs
iraţionale sau barbare, ştiinţelor şi filosofiilor greşite. În orice caz, ce este sigur e că doar pornind de la o readucere la lumină a legăturii originare cu adevărul va putea omul să capete posesia lumii, să-şi învingă pasiunile, să-şi pregătească salvarea, să-şi găsească fericirea, să îmbunătăţească soarta semenilor, să întemeieze o republică
fericită.
Este uşor de demonstrat atunci în ce fel alegerea unei teorii a aparenţei pentru a exercita funcţia critică
a discursului antrenează fatalmente constituirea unui logos al lumii care nu se va face în forma memoriei şi a reculegerii, ci în cea a enciclopediei. Trebuie într-adevăr să considerăm ca pură şi simplă aparenţă (nici adevărată, nici falsă) tot ceea ce nu a trecut încă prin proba certitudinii, adică tot ceea ce n-a fost încă orientat spre forma originară a adevărului; va trebui să considerăm ca eroare sau iluzie tot ceea ce nu a rezistat acestei probe şi ca adevărat doar ceea ce va fi putut primi un loc într-un discurs sigur. Regula examinării - a examinării complete - se vede astfel solicitată. Pentru cunoaşterea din simpla experienţă (lucrurile naturii, aşa cum se dau ele impresiei simţurilor, faptele pe care tradiţia le transmite istoricilor), examinarea va trebui să constea într-o serie de observaţii singulare, fiecare dintre ele enunţând ceea ce poate fi sau ar fi putut fi perceput şi recunoscut de către orice individe aflându-se sau care s-a aflat la momentul cuvenit, în locul potrivit. În schimb, pentru cunoştinţele ce pot fi stabilite printr-un pur raţionament, examinarea va avea drept sarcină să
descopere un punct de plecare evident şi, prin urmare, c
Şters: ,,în orice moment şi în orice loc".
151
Michel Foucault
acceptabil pentru toţi, pornind de la care va fi posibil să fie articulată, cu toată certitudinea, o serie de propoziţii adevărate. De aici, două mari tipuri de discursuri despre lume sau, mai degrabă, două maniere de a transforma lumea în discurs: una trimite la o înlănţuire neîntreruptă de enunţuri legate unele de altele prin ra
