ţionament; cealaltă este acumularea de observaţii şi de fapte verificate care se întrepătrund. De o parte, vom avea un discurs unic, derulându-se în ordinea care-i este proprie; de cealaltă, un ansamblu de unităţi discursive între care va trebui să găsim punerea în ordinea cea mai utilă si
, clasamentul cel mai natural. Deductia
,
si
,
clasificarea permit să se treacă de la o examinare critică
şi exhaustivă a aparenţelor la descoperirea acelei raţiuni care nu încetează să vorbească în lume şi pe care discursul filosofului trebuie să o restituie, aşa cum discursul religios trebuie să restituie cuvântul lui Dumnezeu.
Proiectul enciclopedic al unei filosofii de acest tip va fi inevitabil dublu, dar fără nicio contradicţie: va exista, pe de o parte, înlănţuirea cunoştinţelor pornind de la cele mai simple, fundamentale şi mai nemijlocit sigure până la cele mai complexe; discursul filosofie va căpăta atunci forma tratatului demonstrativ continuu şi complet (pentru care exemplele sunt, desigur, Principiile sau Etica5, dar şi Cursul lui Condillac sau Elementele de ideologie6); în faţă - şi corelativ - vom avea inventarierea cunoştinţelor verificate (Dicţionarul lui Bayle sau Enciclopedia7).
În acest fel sunt legate unele de altele marile funcţii ale discursului filosofie şi cele patru domenii primare ce le corespund; dar această unitate nu a putut să se 152
Cele două modele de discurs
constituie decât printr-o serie de alegeri determinate unele de către celelalte. Alegerea unei teorii a dezvăluirii implica alegerea celor trei alte forme teoretice (origine, aparenţă, enciclopedie) şi, prin asta, apăreau noi elemente în discursul filosofie: unităţile sintactice ale certitudinii, ale analizei genetice şi ale examinării. S-ar putea, de altfel, defini cu uşurinţă o a patra unitate de acest fel - cea care leagă ultima funcţie (a comentariului) de prima (a legitimării) - şi acorda astfel domeniul logosului sau al raţiunii lumii cu cel al subiectului. Acest element care închide ciclul functional al discursului stabileşte dezvăluirea adevărului de către filosofi în interiorul acestui logos al lumii pe cale să se transforme într-o carte enciclopedică: dacă discursul filosofie are puterea de a ilumina un adevăr care, până atunci, nu fusese spus este deoarece cunoştinţele adevărate - cele ale raţionamentului, precum şi cele ale experienţei - au început deja să-şi răspândească lumina; oamenii ies acum din întunericul lor, iar limpezimea pe care o răspândeşte cunoaşterea lor asupra lucrurilor şi ideilor le permite tocmai să se folosească de această lumină care le este naturală. Astfel încât, dacă filosoful spune adevărul, nu o face în ciuda acestui acum, a acestui suport singular pornind de la care el vorbeşte; dimpotrivă, îi este dat să
articuleze un discurs al cărui adevăr nu are nici timp, nici loc, pentru că suportul său se află situat aici şi acum, în acest punct absolut privilegiat în care Luminile se răspândesc cu toată generozitatea asupra lumii. Acum-ul discursului filosofie este cel reprezentat pe frontispiciul Enciclopediei: clipa în care adevărul se dezvăluie în lumina soarelui care răsare. Această iluminare constituie, 153
Michel Foucault
sub forma unei lumini naturale, recompensa nemijlocită
a oricărui subiect care ştie să-şi folosească libertatea şiatentia.
Unitatea discursului filosofie se închide astfel peea însăşi, constituind unul dintre cele două mari tipurifăcute posibile de regulile interne de compatibilitate.
Vedem sarcinile care se impun oricărui filosof carecaută să vorbească după acest model; ele îi sunt definite de unităţile sintactice care îngăduie trecerea de lao funcţie discursivă la cealaltă, ajustarea uneia dintreformatiunile
I
teoretice alese la următoarea si stabilireaI
comunicării între două domenii primare; folosirea certitudinii, analiza - sub formă de geneză - a imaginaţiei,a pasiunilor şi a erorii, examinarea exhaustivă a aparen
ţelor, multiplicarea luminilor care trebuie să iluminezelumea constituie cumva imperativul discursului filosofie - cel puţin al acestui tip de discurs. În aparenţă,filosofia a împrumutat aceste legi din domenii care îisunt poate vecine, dar cu siguranţă exterioare: exemplulştiinţelor, cu partea lor de adevăr şi de incertitudine;efortul unei culturi sau poate doar al unui grup socialpentru a-şi constitui o morală care să nu fie fondată pereligie; criza unei societăţi sau a unei clase care caută
într-o cunoaştere raţională un instrument de dominaţieşi o metodă de justificare 8• Se prea poate, dacă punem problema în termeni de opinie (adică dacă ne întrebăm ce erau, în realitatea lor istorică, aceşti subiecţi vorbitori care spuneau filosofia, care o scriau, o citeau sau o repetau), se prea poate, aşadar, să se descopere raţiuni de acest fel. Dar nu sunt raţiuni care au determinat prin ele însele discursul filosofie, în forma şi conţinutul său, 154
Cele două modele de discurs
căci dacă interogăm acest discurs în funcţionarea lui (adică întrebându-ne care este în general, în raport cu ceea ce [se] spune în el, poziţia subiectului vorbitor, oricare ar fi acesta), atunci descoperim că sarcinile pe care şi le propune îi sunt în realitate prescrise de economia proprie.
Odată încheiată această primă analiză, va fi mai uşor de descris al doilea tip de discurs filosofie a cărui existenţă devenea posibilă după Descartes. El e constituit dintr-o serie de alegeri exact inverse în raport cu cele pe care le-am definit. Optează pentru manifestare, sens, inconştient, memorie, acolo unde primul alesese dezvăluirea, analiza originii, critica şi constituirea enciclopediei. Dar înlănţuirea deciziilor este la fel de necesară şi în acest al doilea caz. Dacă acum-ul discursului nu este o dezvăluire suverană datorată atenţiei filosofului, ci punctul necesar în care adevărul ajunge de la sine la propria iluminare, nu mai este indispensabilă definirea raportului deopotrivă originar şi ideal cu adevărul, căci acesta din urmă se iveşte din mişcarea proprie; adevărul învăluie subiectul care-l va rosti, înainte chiar ca acesta s-o afle. Prin urmare, departe de a măsura acum-ul discursului în raport cu dezvăluirea iniţială a oricărui adevăr, străduindu-se să le facă adecvate unul celuilalt, va trebui să se încerce surprinderea a ceea ce poate să existe ca �devăr care mijeşte în aici-ul, prezentul şi subiectul discursului filosofie. Adevăr care este ascuns, deoarece aşteaptă discursul pentru a se manifesta, dar deţine totuşi, îndreptăţit, propria vizibilitate, întrucât el învăluie discursul filosofului, îl poartă şi îl depăşeşte în acelaşi timp, îl trage la lumină şi vorbeşte spontan în el. Prin 155
