trimită la obiecte ale discursului filosofie, indică mai curând condiţii de funcţionare care, două câte două, se exclud, dar sunt echivalente. Aşadar nu printr-o iluzie naturală a raţiunii renasc aceste antinomii la nesfârşit, iar elementele lor îşi răspund de la un sistem la altul: ele 132
Dispoziţia generală a discursului filosofie sunt implicate - nu [ca] nişte contradicţii, ci ca alternative - prin modalitatea discursului filosofic8•
Astfel se explică faptul că filosofia occidentală nu a încetat, de trei secole încoace, să fie destrucţie şi sfârşit al metafizicii. Metafizica, într-adevăr, aşa cum fusese transmisă în secolul al XVII-lea de către tradiţie, era un discurs care avea ca obiect sufletul, lumea, Dumnezeu.
Fără să fi avut însă nevoie să demonstreze existenţa lor indubitabilă, fără să fi încetat să vorbească despre ele -
sau despre echivalentele lor - într-un fel sau altul, fără
să fi avut nevoie să le evite, filosofia a renunţat la a mai fi o metafizică, pornind din momentul în care, într-un fel paradoxal, s-a apropiat cât mai mult cu putinţă de aceste „obiecte", le-a asimilat şi cumva le-a interiorizat, făcând din ele elemente funcţionale ale propriului discurs. Filosofia occidentală nu l-a ucis pe Dumnezeu, nu a conjurat sufletul, nu a abandonat lumea fizicienilor; ea nu a încetat să le conteste un statut de obiect, stabilind cu ele un întreg sistem de relaţii care făceau corp cu propriul discurs şi în care apărea în acelaşi timp posibilitatea inexistenţei lor. Nu trebuie deci să confundăm moartea lui Dumnezeu, negarea sufletului, abandonarea problemei lumii cu sfârşitul metafizicii; cele două serii de evenimente sunt legate, dar distincte: Dumnezeu, sufletul, lumea au intrat într-un discurs în care inexistenţa lor este tot atât de posibilă pe cât este şi existenţa lor; nu au dispărut, ci sunt plasate la pragul echivoc dintre viaţă şi moarte, dintre umbră şi lumină, în vreme ce metafizica, la rândul ei, era deja distrusă ca discurs despre aceste obiectee; destrucţia a fragilizat definitiv, dar fără a le face e Şters: ,,Aceasta ne permite să înţelegem două fapte istoric importante".
133
Michel Foucault
imposibile, existenţa unui Dumnezeu, a unui suflet, a unei lumi.
Înţelegem de ce sfârşitul metafizicii occidentale a fost în mod tradiţional situat în epoca lui Kant şi considerat drept un efect al criticii. Încercând să definească
ceea ce poate fi un obiect în general pentru cunoaştere, Kant punea în lumină faptul că nu era posibil să se stabilească un raport de obiect cu Dumnezeu, cu sufletul şi cu lumea; în acelaşi timp, el încerca să instaureze discursuri filosofice în care existenţa lor ar fi încetat să fie propusă ca obiect9• În acest sens, putem spune că opera kantiană se află în centrul de gravitaţie al întregii filosofii occidentale. Nu e mai puţin adevărat că
mutaţia determinantă s-a făcut în secolul al XVIl-lea, odată cu Meditaţiile, care purtau pe bună dreptate titlul de metafizice si
,
în care existenta
I
lui Dumnezeu, cu-
noaşterea sufletului şi a realităţii lumii erau convocate pentru a întemeia adevărul discursului10• Tot ceea ce tradiţia medievală numise metaphysica specialis îşi găsea în acest text o dispunere generală, un fundament, funcţii care o angajau fatalmente pe drumul destruc
ţiei sale. Destrucţie care a rămas ea însăşi mult timp echivocă: din momentul în care, într-adevăr, filosofia continua să vorbească despre „aceleaşi lucruri", ea putea foarte bine să pară a fi încă şi mereu o metafizică
(iar efortul lui Wolff pentru a restaura filosofia primă e posibil tocmai pornind de aici11); dar în măsura în care ea nu putea să vorbească despre asta decât pornind de la justificarea pe care discursul filosofie şi-o dădea sieşi, posibilitatea unei metafizici putea fi recuzată (precum la Locke sau Condillac) în numele singurelor adevăruri 134
Dispoziţia generală a discursului filosofie accesibile spiritului. Cu Kant, ştim acum că imposibilitatea unei metafizici este legată de statutul obiectului în general; obiectele acestei metafizici sunt cele care intră în echivoc: Dumnezeu, sufletul, lumea încep să
