Totuşi acest discurs nu există decât pornind de la un a priori la fel de vechi precum limbajul sau posibilitatea de a vorbi. Tot acest ansamblu constituit dintr-un fel singular de discurs, din funcţii, din forme teoretice, din sarcini mereu reîncepute a apărut, de fapt, în secolul al XVII-lea; în el am învăţat să recunoaştem filosofia - o filosofie despre care ne imaginăm de bunăvoie că şi-a găsit originea primă şi posibilitatea în gândirea greacă.
Este adevărat că există, şi asta cu mult înaintea lui Platon, discursuri care se numeau filosofie; le acceptăm mereu ca atare în măsura în care, mai întâi, un anumit număr de teme pot să fie comune cu filosofia noastră
(reamintire generală a cunoaşterii, critică a prezenţei şi a cotidianului, căutare a originii, definire a discursurilor adevărate). Le acceptăm apoi ca atare în măsura în care civilizaţia noastră cere mereu filosofiei ceea ce îi cerea deja în acea epocă: să stabilească acest diagnostic ce pare să fie (când o interogăm nu în termeni de funcţionare discursivă, ci de rol cultural) raţiunea de a fi a filosofiei. De la Descartes încoace, precum şi înainte de epoca clasică, ceea ce i se cere filosofiei de către nonfilosofie este mereu să spună ce se petrece, ce se manifestă şi se ascunde în prezent, ce întuneric sau ce rău, ce cădere sau ce uitare ne separă de ceea ce este şi ce rostire ni-l va 124
Dispoziţia generală a discursului filosofie înapoia în cele din urmă. Dar, în ciuda acestei permanenţe a rolului în cultură, în ciuda analogiei şi poate a identităţii anumitor teme, discursul filosofie care ne este familiar s-a constituit în întregime în secolul al XVII-lea.
Niciun alt discurs filosofie, în nicio altă epocă, nu poate să se caracterizeze, aşa cum o face el, printr-un asemenea mod de a fi, printr-un asemenea sistem de funcţii indispensabile, printr-un asemenea joc de construcţii teoretice posibile, printr-un asemenea ansamblu de sarcini necesare; pe scurt, întregul aparat care susţine şi leagă
unele de altele temele, conceptele, problemele vizibile ale filosofiei occidentale de după Descartes (chiar dacă ea reia probleme, reactivează teme, împrumută concepte) nu aparţine decât ei şi discursului ei.
Fără îndoială că definiţia abstractă şi generală a discursului ( opus deopotrivă limbii şi vorbirii3) permite să
se repereze cu uşurinţă o virtute singulară: cea a unui ansamblu de enunţuri care ar avea de reluat acum-ul în care se pronunţă pentru a-l justifica şi interpreta, pentru a exercita în el critica sa ori pentru a face din el comentariul. Dar această virtualitate este înscrisă doar în natura discursului. Pentru ca ea să fie efectuată realmente într-o cultură, o condiţie - una singură - este cerută: dar ea este deopotrivă [ ... c] complexă: e nevoie ca întreg stratul constituit din aceste discursuri, fiecare cu modul lui singular, să-l permită şi să-i facă loc. În alţi termeni, virtualităţile discursului nu constituie de unele singure condiţiile [sale] de existenţă; există pentru fiecare cultură o istorie a „stratului discursiv", care se produce prin momente de reorganizare de ansambluri în c
Cuvânt-lipsă.
125
Michel Foucault
care noi tipuri de discurs apar, în care unele vechi dispar,în care unele se prăbuşesc brusc, iar altele se modifică
atât de profund, încât nu mai ştim până la urmă dacă
trebuie să le numim la fel. Putem oare spune cu adevăratcă filosofia care s-a constituit după Descartes este acelaşitip de discurs care, cu doar câteva decenii mai devreme,era încă stiintă
f
I
a naturii, cunoastere
I
a sufletului si
I
a lui
Dumnezeu, servitoare a teologiei, lumină naturală careconverge cu lumina revelată?
În orice caz, fiecare dintre marile teme care pot fireperate în gândire după Descartes (şi dintre care uneleapar pentru întâia oar�, în vreme ce altele fuseseră demultă vreme formulate), fiecare deci dintre aceste mariteme nu există decât în măsura în care este solicitată denecesitătile
I
discursului însusi:
I
o temă nu este articulată
în enunţuri, surprinsă de jocul conceptelor şi transformată în teorie doar pentru că este prezentă, în faţaochilor filosofului, transmisă de o întreagă tradiţie sauclarificată brusc de iluminarea privirii sale; dimpotrivă,dacă ea capătă o figură într-un sistem este pentru că discursul filosofie, ca să poată el însuşi exista, are nevoiesă fie spus. În spaţiul deschis între funcţiile discursuluifilosofie şi sarcinile inepuizabile pe care şi le dă exersândaceste funcţii, toate conceptele filosofiei occidentale îşigăsesc locul şi raţiunea de a fi. Incompatibilitatea carepoate domni între ele nu trimite la vreo opoziţie fundamentală între viziuni sau sisteme filosofice, ci pur şisimplu la ansamblul variantelor prin care una şi aceeaşifuncţie discursivă se poate exercita. Astfel, subiectul,căruia filosofia de după secolul al XVII-lea s-a străduitsă-i facă teoria, a cunoscut succesiv forme foarte diferite:126
