Dispoziţia generală a discursului filosofieesenţial şi legat de împrejurări, valabil şi perimat) totceea ce este spus, să descompună astfel tot ceea ce sespune conform unor judecăţi de adevăr şi să recompună
apoi totul pentru a forma din el adevărul; astfel, ştiinţa,observaţia, istoria, ficţiunea sau religia vor fi supusefilosofiei care va judeca despre partea de adevăr caretrebuie recunoscută în ele; dar, în acelaşi timp, ele voroferi filosofiei conţinuturile imediate ale adevărului său;funcţia comentariului capătă astfel forma enciclopediei 2 .
Fie, dimpotrivă, această funcţie se va exercita adunândlaolaltă tot ceea ce a putut fi spus de către un subiect oarecare, într-un timp şi un loc determinate, ca o figură celpuţin indirectă a adevărului: va fi vorba atunci de a găsitransformările la care trebuie supus acest discurs, pentruca el să poată primi un loc în adevărul care transpăreaatât de obscur în el. Funcţia comentariului capătă astfelforma reculegerii, a ascultării răbdătoare şi indefinite atot ceea ce poate să fie spus, căci cuvântului confuz carese face auzit în toate aceste murmure trebuie să-i împrumute filosofia vocea sa: acest cuvânt va fi cel care, pronunţat, va ţine discursul adevărului. Cele două forme decomentariu sunt incompatibile: dar în orizontul uneia şial celeilalte, există marea himeră a unei filosofii care arfi în ea însăşi, în discursul propriu, enciclopedie şi reculegere, logos al lumii, la fel cum Scriptura este, în experienţa religioasă, cuvântul Eternului. Astfel se defineşte apatra dimensiune a acţiunii filosofice, aşa cum persistă
ea începând cu secolul al XVIl-lea în lumea occidentală:a fi logosul lumii, aşa cum vrea să fie o conştientizareradicală, o expresie a unui sens absolut originar, o teorieriguroasă a subiectului.
121
Michel Foucault
Toată reţeaua discursului filosofie poate să fie aşadar reconstituită după liniile sale principale. Iar această
reconstituire vedem că este accesibilă atât pornind de la o analiză istorică a evenimentului cartezian sau mai general clasic, cât şi de la o reflecţie abstractă asupra diferitelor moduri posibile de discurs. De fapt cele două
descrieri nu se pot finaliza izolat şi nu poate fi evitat ca una să se sprijine pe cealaltă. Este posibil, într-adevăr, să se deducă dispoziţiile generale ale oricărei filosofii din modul de discurs; el este cel care singularizează realmente filosofia: pentru că este un discurs care nu-şi aşteaptă de la acum-ul său împlinirea sensului, nu este un discurs cotidian; fiindcă, totuşi, nu se pune în obligaţia de a neutraliza acest acum sau de a-l constitui după
bunul său plac ori de a-l primi de la un cuvânt anterior şi exterior, filosofia este ireductibilă la sistemul ştiinţific, la limbajul cotidian, la exegeza religioasă. Odată definit acest mod de a fi, funcţiile interioare care îi permit să
existe se pot degaja cu uşurinţă; ele se ordonează toate după acest raport problematic care leagă unul de altul suportul discursului şi ceea ce se spune în el. Filosofia funcţionează ca un ansamblu de propoziţii care au de spus, în enunţările lor, de unde vin (din ce punct al spaţiului, din ce moment al timpului, de la ce subiect vorbitor), în ce fel acest suport nu le privează de un adevăr fără chip care învăluie spaţiul şi domină timpul şi în ce fel acest discurs pe care ele îl formează poate relua, exhaustiv, în adevărul său, acum-ul care le [articulează]: de aici, justificarea unui discurs care pretinde a fi adevărat, deşi legat de un acum singular; interpretarea acestui acum ca posibilitate de ivire a adevărului; 122
Dispoziţia generală a discursului filosofiereluarea critică a acestui acum într-o conştientizare care îl metamorfozează; comentariul discursurilor pronunţate şi efectiv situate, ca suport posibil al unui adevăr. La un al treilea nivel, găsim construcţiile discursive în care se exercită aceste patru funcţii: ele formează într-un anumit fel marile planuri organizatoare ale filosofieib - nu atât ceea ce, din filosofie, se dă privirii, ci ceea ce într-o semi-lumină leagă înăuntrul ei elementele manifeste.
Aceste construcţii pot răspunde în diferite feluri uneia şi aceleiaşi exigenţe funcţionale: funcţia de comentariu se poate împlini în forma enciclopediei sau a memoriei; funcţia criticii, în forma unei explicaţii a aparenţei sau a unei aduceri la lumină a inconştientului; interpretarea, în cea a unei analize genetice sau a unei căutări a sensului; justificarea se poate organiza într-o teorie a dezvăluirii sau într-o teorie a manifestării. În sfârsit,
,
la un
ultim nivel, se schiţează marile sarcini care au ţinut în stare de alertă toate iniţiativele filosofice şi [le-]au hărăzit unui travaliu care, neîndoielnic, nu putea să aibă vreun sfârşit; enunţare a logosului, schimbare a lumii cotidiene, descoperire a unei semnificaţii fundamentale şi originare, teorie a subiectului. Aceste patru sarcini constituie întrucâtva corpul vizibil al filosofiei: de ele, de temele lor, de problemele pe care le pun, de conceptele pe care le-au făurit - împrumutându-le sau constituindu-le de la zero - s-au ataşat istoricii filosofiei, ca şi cum acesta ar fi fost fondul inalterabil şi constant din care se nă
şteau unele după altele toate filosofiile. De fapt aceste sarcini nu sunt decât consecinţa cea mai îndepărtată a ceea ce este, în modalitatea sa proprie, discursul filosofie: b Şters: ,,corpul vizibil al filosofiei".
123
M ichel Foucault
ele sunt cumva orizontul pe care îl desenează în faţa sa, pe măsură ce înaintează şi capătă volum. Dar, pentru a înţelege ce înseamnă a filosofa, nu trebuie nicidecum să pornim de la ele ca de la nişte probleme imuabile: e nevoie ca, printr-un soi de „deducţie modală", să se restituie necesităţile intrinseci ale acestui discurs care se numeşte filosofie.
