Dispoziţia generală a discursului filosofie substanţă gânditoare, idee a ideii, impresie şi conştiinţă a impresiei, Eu, subiectivitate transcendentală4; dar pentru o privire care consideră în coerenţa sa întreaga filosofie europeană pornind de la Regulae5, ansamblul acestor no
ţiuni atât de diferite formează clasa conceptelor prin care discursul filosofie poate să justifice raportul cu propriul acum. În acelasi
,
fel, în intervalul dintre functia
I
de inter-
pretare şi sarcina, care-i corespunde, de a aduce la lumină
fundamentul originar, o serie de concepte îi oferă echivalenţa lor: crearea unei înţelegeri limitate printr-o voinţă
infinită, determinarea unei naturi umane cu virtualităţile şi nevoile sale fundamentale, condiţiile de posibilitate ale experienţei în general, Spiritul constituindu-se şi manifestându-se în istorie, stratul originar de semnificaţii preconstituite. Între funcţia critică şi sarcina de a transfigura lumea se aşază deopotrivă un întreg joc de noţiuni care se pot substitui unele altora pentru economia generală a discursului: stăpânire a pasiunilor, a imaginaţiei corpului, la limită, a naturii întregi, prin forţa calmă a cunoaşterii; descoperire a legii morale în instaurarea ei progresivă
în istorie; conştientizare a tuturor alienărilor prin care omul s-a pierdut. În sfârşit, între funcţiile comentariului şi descifrarea logosului lumii, pot să se aşeze o teodicee, o teorie a istoriei universale, o logică generală, o dialectică
străbătând toate contradicţiile active din lume.
Poate că văzând toate aceste noţiuni filosofice astfel regrupate, vom avea impresia că ele răspund mai puţin unei funcţii a discursului cât unor foarte vechi probleme care ţin, dacă nu de neliniştea proprie oricărei fiinţe umane, cel puţin de cultura occidentalăct, cu tot ames-d Şters: ,,în toată consistenţa ei".
127
Michel Foucault
tecul său complex de religii, de mitologii, de morale, de speculaţii cosmologice, de ştiinţe. Oare nu cumva toate aceste întrebări milenare, precum cea despre suflet, despre ordine şi despre destinul lumii, care, transformate de alte limbi şi de alte sisteme, sunt cele ce reapar în aceste analize ale subiectului şi ale fundamentului originar, în aceste eforturi pentru a transforma lumea sau pentru a-i descifra raţiunea? Astfel, deducerea întregii filosofii occidentale, pornind de la modul unic al discursului său, ar putea părea o întreprindere iluzorie. Nu răstoarnă oare această deducţie, printr-un simplu joc de optică, ordinea lucrurilor, crezând că descoperă obiectele filosofiei în necesităţile însele ale discursului, în vreme ce, probabil, tocmai aceste obiecte excludeau prin chiar natura lor proprie orice altă formă de discurs? Nu a fost filosofia, aşa cum o cunoaştem din secolul al XVII-lea încoace, însăşi maniera noastră (sau una dintre manierele pe care le avem la dispoziţie) de a răspunde la întrebări mai vechi decât ea şi mult mai profund înrădăcinate?
Aici trebuie să introducem o distincţie importantă.
Înainte de marea reorganizare clasică ce a dispus într-un mod nou întreg regimul general al discursurilor, filosofia nu avea deloc cu suportul său - aici-ul ei, în prezentul său, subiectul ei vorbitor - relaţiile care au caracterizat-o ulterior. Desigur, asta nu înseamnă că ea a avut un discurs asemănător altora şi că nu ar fi avut criterii distinctive.
Dar, oricare va fi fost singularitatea ei (şi ar fi nevoie de un studiu întreg pentru a defini în ce consta aceasta), modul discursului său era de aşa natură încât îi permitea să
trateze lucrurile despre care vorbea drept un domeniu de obiecte care i se ofereau ei exterior - punându-i aceleaşi 128
