Dispoziţia generală a discursului filosofie întrebări, ascunzându-se de ea după aceleaşi enigme. De aici, mai multe consecinţe: mai întâi, permanenţa acestor obiecte îi asigura filosofiei continuitatea, autorizând-o astfel să fie - prin diferenţele de opinii şi diversitatea conceptelor - un discurs fundamental unitar. Pe de altă
parte, filosofia intra cu afirmaţiile teologice şi cu enun
ţurile ştiinţifice într-un raport adesea nesigur, uneori inconfortabil, dar foarte diferit, în orice caz, de cel care a putut să se instaureze după Descartes: căci filosofia avea un câmp de obiecte, la fel ca teologia şi ştiinţa ( ea fiind aşadar omogenă cu ele în principiu şi în forma generală, dar distinctă prin domeniu); însă tocmai definiţia obiectelor proprii punea o problemă, în măsura în care acestea îi erau în parte comune cu teologia şi cu ştiinţa. Filosofia avea drept obiecte (cel puţin în anumite limite şi sub anumite aspecte) pe Dumnezeu, sufletul şi lumea. Prin asta, ea se articula pe teologie, dar cu o diferenţă: cea din urmă
vorbea despre Dumnezeu aşa cum apare în Scriptură, adică
Dumnezeu ca subiect vorbitor şi vorbind despre el însuşi.
Filosofia se articula de asemenea pe logică, pe matematică
şi pe fizică, dar şi aici tot cu o diferenţă: prin opoziţie cu acestea, ea lua ca obiecte nu cutare parte a lumii sau cutare tip de raţiune, ci sufletul însuşi şi lumea în totalitatea ei. Ca disciplină, având un domeniu de obiecte definite drept Dumnezeu, suflet şi lume, filosofia era în întregime metafizică: metaphysica specialis când avea de-a face, sub forma teologiei, psihologiei şi cosmologiei raţionale, cu unul dintre aceste trei obiecte; metaphysica generalis, când avea de-a face cu acel obiect în general care le regrupa pe toate trei şi care forma cumva genul lor comun, şi anume fiinţa6• Până în secolul al XVII-lea (chestiunea originii 129
Michel Foucault
nu o discutăm aici), metafizica era filosofia, în măsura în care ea forma un discurs, având drept obiecte Dumnezeu, sufletul si lumea.
Putem foarte bine să spunem că filosofia după secolul al XVII-lea a continuat, în forme mai mult sau mai puţin diferite, să vorbească despre Dumnezeu, despre suflet şi despre lume: [ ... ] ordinea demonstrativă a Meditaţiilor [este] o dovadă pentru asta, nu mai puţin ca textele nenumărate din Opus postumum, prescriind ca teme ale filosofiei transcendentale Eul, lumea şi Dumnezeu7• Dar, de fapt, sub această aparentă continuitate, un eveniment decisiv s-a produs - şi acesta este cu mult mai important, fără îndoială, decât bulversarea vizibilă ce răstoarnă ordinea succesiunilor între cele trei elemente şi a înlănţuirilor discursive. Acest eveniment este faptul că Dumnezeu, sufletul şi lumea au încetat să
fie obiecte pentru filosofie şi au devenit elemente func
ţionale în interiorul discursului său. Discursul filosofie a fost obligat să vorbească despre ceva precum Dumnezeu sau precum sufletul ori lumea, pentru a putea exista, pornind de la un mod de a fi cum era al său. De aici încolo, aceste teme fac parte din economia discursului filosofie şi din raportul indefinit pe care îl întreţine cu acum-ul său. Începând cu acest moment, Dumnezeul filosofiei şi cel al lui Avraam, al lui Isac şi Iacob au încetat să fie acelaşi, deşi li s-a întâmplat să-şi schimbe chipurile între ei; pornind din acest moment lumea a devenit pentru filosofi o temă de reflecţii din ce în ce mai îndepărtate de afirmaţiile fizicii, chiar dacă n-au încetat nicidecum să caute sprijin în ele; [tot] din acest moment, în sfârşit, sufletul încarnat - sufletul păcatului, sufletul direcţiei 130
Dispoziţia generală a discursului filosofie de conştiinţă - a încetat să fie sufletul substanţei gânditoare, sufletul uniunii cu corpul, sufletul impresiei şi al imaginaţiei.
Dar, mai ales, încetând să fie obiecte de discurs pentru a deveni elemente funcţionale ale lui, sufletul, lumea şi Dumnezeu nu mai puteau fi referinţe exterioare şi stabile; ele nu vor mai fi de-acum decât variante care, la fel ca numeroase altele, pot în anumite condiţii să satisfacă
exigenţele intrinseci ale discursului filosofie. Funcţia discursivă a lui Dumnezeu putea să fie îndeplinită de condiţiile a priori ale experienţei sau de către Spiritul manifestându-se în lume, sau de experienţa originară a finitudinii; funcţia discursivă a sufletului putea la fel de bine să fie îndeplinită de către un „Eu gândesc" sau de către o subiectivitate transcendentală, de către corpul însuşi sau de legătura constantă şi mobilă dintre corp şi lume; cât priveşte lumea, rolul său în discurs poate fi exercitat de întinderea creată sau de totalitatea experienţei ori de către raţionalitatea suverană şi deopotrivă
ascunsă a fenomenelor. Pe scurt, Dumnezeu, sufletul şi lumea îşi pierd privilegiul de obiecte prime şi constitutive, pentru a intra într-un sistem în care ar putea la fel de bine să nu existe, deoarece inexistenţa lor şi formele pe care ea le poate lua joacă exact acelaşi rol ca ele.
Lumea poate să aibă o formă închisă şi să constituie [un]
cosmos perfect sau se poate desface, dimpotrivă, într-un spaţiu infinit; sufletul poate fi nemuritor, dar la fel de bine poate să fie muritor, material şi, în substanţa lui, identic cu corpul; Dumnezeu poate să existe, poate să fie mort sau să nu fi existat niciodată, puţin contează: esen
ţialul este că există, într-un punct determinat al reţelei 131
Michel Foucault
discursive, un element a cărui formă poate varia, dar a cărui funcţie rămâne constantă. Tot ceea ce, înainte de secolul al XVII-lea, fixa discursul filosofie, îl punea în prezenţa unui domeniu constituit de obiecte şi îl instaura ca metafizică, toate acestea intră în epoca clasică în jocul discursului; toate devin relative la exigenţele sale, astfel încât nici Dumnezeu, nici sufletul nemuritor, nici lumea finită nu mai sunt indispensabile; rămâne un joc de variabile în care acest Dumnezeu, acest suflet şi această lume reprezintă doar valori posibile.
De-acum, Dumnezeu nu va mai fi prezent în filosofie decât în măsura în care poate fi foarte uşor înlocuit cu inexistenţa lui, o inexistenţă putând să ia forma unei naturi atotputernice, a unui Spirit absolut sau a omului însuşi în finitudinea lui; sufletul poate fi înlocuit cu un subiect pur, un principiu spiritual, o interioritate, un corp; lumea - cu un spaţiu vid, un timp relativ. Un întreg joc de opoziţii îşi găseşte astfel locul în filosofie: cea dintre un Dumnezeu care există şi un Dumnezeu care nu există, cea dintre un suflet imaterial şi un suflet corporal, cea dintre o lume limitată şi care poate fi descompusă
în elemente indivizibile şi o lume ilimitată, divizibilă la infinit. Dar acest joc de termeni opuşi nu desemnează
deloc un domeniu de obiecte inaccesibile experienţei şi care prin asta ar cădea în afara limitelor unui intelect finit: el desemnează faptul că aceşti termeni, în loc să
