118
Capitolul 7
Dispoziţia generală a discursului filosofie
Comparaţia între discursul filosofie şi exegeza religioasă - Funcţia comentariului - Modul de a fi
al discursului filosofie: patru funcţii şi patru sarcini
fundamentale - Necesitătile discursive ale filosofiei
începând cu epoca clasică - Dumnezeu, sufletul
si lumea - Filosofia ca destructie a metafizicii -
I
I
Dispariţia metaphysica specialis şi deplasarea me-
taphysica generalis - Kant şi constituirea unei noi
ontologii
Schiţarea rapidă a diverselor mutaţii suferite în secolul al XVII-lea de către regimul general al discursurilor îngăduie un anumit număr de consideraţii.
În primul rând, permite completarea caracterizării discursului filosofie. Am văzut deja în ce fel se distingea (şi se apropia) de un sistem de enunţuri ştiinţifice şi în ce fel funcţia sa de justificare internă (atât de diferită
de modul în care se justifică o ştiinţă) implica, odată
cu o teorie a subiectului, intenţia fără încetare reluată
tocmai de a o constitui ca un discurs stiintific. Am vă-
,
'
zut, de asemenea, cum se distingea de operele literare şi cum implica funcţia sa de interpretare căutarea unui fundament şi proiectul ultim de a da expresie, precum o operă de artă, unui sens originar. Am văzut, în sfârşit, în ce fel se opunea discursului cotidian şi cum exercita 119
Michel Foucault
naiv critica oricărei naivităţi, risipind aparenţa, punând în evidenţă inconştientul şi stârnind himera de a stăpâni şi de a schimba ordinea lucrurilor prin lumina exclusivă a unei conştientizări. Putem acum să adăugăm o a patra distincţie esenţială: acest discurs filosofie, de la Descartes încoace, se apropie de comentariul religios al Scripturii deoarece are de justificat, şi el, raportul între un adevăr fără loc şi timp şi singularitatea unui discurs în care acest adevăr se manifestă; iar în acest sens, nu a fost niciodată mai aproape de el, chiar şi în vremea în care o citare din Vechiul Testament putea să servească
drept dovadă valabilă, chiar şi în epoca în care gândirea filosofică occidentală era necesarmente creştină. Dar, în acelaşi timp, discursul filosofie se deosebeşte, fără confuzie posibilă, de exegeza religioasă, întrucât este vorba, în loc de a analiza modificările, simbolizările, figurile prin care adevărul ajunge să se manifeste la un moment precis şi într-un punct anume al lumii, de a arăta în ce fel acum-ul, oricare ar fi el, al unui discurs îi poate permite să acceadă la un adevăr care nu depinde de el.
Această funcţie paralelă [cu] şi inversă [faţă de] cea pe care o găsim în exegeza religioasă este ceea ce am putea numi funcţia comentariului1: a regăsi, prin tot ceea ce poate fi considerat drept limbaj implicit sau explicit, verbal sau mut, profilul mai mult sau mai puţin ascuns al unui discurs adevărat, care cuprinde, cu adevărul său nesituat, nevorbit, toate manifestările care-i pot fi date. Această funcţie a comentariului poate căpăta două
forme: fie să supună criteriilor adevărului însuşi (a face în orice discurs diferenţa între ceea ce [este3] exact şi fals, a Conjectură: cuvânt-lipsă.
120
