Nae Caranfil
9
dreptul la unul pe săptămână! Aveam un tată care făcea emisiuni la Televiziune� Română, dar care refuza să ţină un televizor în casă! Prin al doilea an de liceu, le-am anunţat părinţilor inten
ţia mea de a da examen la Regie film. Am primit următorul răspuns: ,,N-ai să intri. Un regizor trebuie să fie în primul rând un tip solid, un munte de rezistenţă fizică, iar tu eşti slab ca un pui de Crevedia. Chiar dacă s-ar trece peste asta, tot n-ai avea nici o şansă. Comisia de admitere e formată din regizori pe care i-am înjurat ani de zile în cronicile mele, cum îţi imaginezi c-or să rateze ocazia să se răzbune? Chiar dacă, printr-un miracol, te-ai strecura în facultate, ar avea ei grijă să n-o termini. Şi, chiar dacă ajungi s-o termini şi să te angajezi la Buftea, nu ţi-ar da nimeni să faci film. Şi, chiar dacă ţi-ar da să faci film, gândeşte-te ce fel de film ai fi nevoit să faci, ce mizerii ar trebui să accepţi! [Suntem la finele anilor '70 şi atmosfera se împute accelerat]. Şi, chiar dacă ar fi toţi cu mintea în altă parte şi ţi-ar ieşi un film bun, ţi l-ar interzice.
Dar, chiar dacă nu ţi l-ar interzice, ar avea grijă să nu circule decât în ţară. Şi, chiar dacă s-ar întâmpla minunea şi ai reuşi un mare succes internaţional, până la momentul respectiv îţi vei fi mâncat sănătatea, aşa că ce rost are?". E genul de argumentaţie ce funcţionează fără greş pentru un adolescent exaltat: din acea clipă, pentru mine, profesia de regizor de film a fost singura imaginabilă. Dar lucrurile fuseseră hotărâte, de fapt, cu mult înainte, încă de pe vremea când, ca orice copil normal din cartierul Iancului al anilor '60, înghiţeam cu lăcomie filme eclectice precum Winnetou, Vagabondul, Cei �apte samurai - habar n-aveam că vedeam un Kurosawa, eu venisem la un film cu bătăi şi mă enervam că bătăile nu mai începeau-, ajungând până la (aici e aici!) westernul „spaghetti" italian cu Giuliano Gemma. Câţiva ani buni, Giuliano Gemma a fost
Ovidiu Niculescu şi Marius Florea Vizante în Restule tăcere
idolul meu. Pe la 7-8 ani, taică-miu m-a pus să-mi aleg personajul preferat, cu cine aş vrea să semăn în viaţă? Şi i-am spus:
,,Cu Giuliano Gemma". ,,De ce?", m-a întrebat. Şi i-am răspuns:
„Pentru că este cel mai tare, cel mai rapid, pentru că nu te pui
cu el, pentru că este invincibil". Şi atunci el mi-a dezvăluit că
în spate, undeva, ascuns după un aparat metalic complicat, se
află un personaj care poate face cârpă de praf din Giuliano
Gemma, îl poate trage de urechi când greşeşte, îl poate şmotrui, înjura chiar, îl poate pune să ia totul de la capăt. Şi care
nu e tatăl lui Giuliano. Nu înţelegeam: în capul meu, un asemenea individ ar fi fost mort în momentul imediat următor, găurit
de un glonţ de calibru 9. De cât prestigiu trebuia să se bucure
pentru a-şi permite aşa ceva? Brusc, am aflat ce vreau să devin
în viaţă: omul care poate face ce vrea din Giuliano Gemma. Şi,
Nae Caranfil
