mulţi ani mai târziu, în 1997, l-am cunoscut personal, într-o postură absolut inţdită: Gemma era în situaţia de a aştepta de la mine un rol. Făceam Dolce far niente în Italia şi îl doream foarte mult în distribuţie pe Giancarlo Giannini. Acesta era o vedetă extrem de greu de obţinut, iar producătorii mi-au pus în vedere să mă gândesc şi la o opţiune de rezervă. Astfel, m-am întâlnit cu Giuliano Gemma, curios să văd cum mai arată şi dacă poate acoperi rolul pentru care căutam interpret. Am luat prânzul împreună şi a fost o experienţă absolut bulversantă: omul era de o delicateţe, de o modestie şi de un bun-simţ stupefiante. În acelaşi timp, eu îmi dădeam seama, vorbind cu el, că nu va juca rolul - pe motive care ţineau exclusiv de datele fizice - şi că sunt în situaţia de a-l refuza pe Giuliano Gemma, în momentul în care el mi se oferea pe tavă! Îmi împlineam visul din copilărie, ,,pohta ce-o pohtisem": îmi concediam propriul erou, care devenise prea mic pentru mine, nu mai corespundea! Eram, în fine, OMUL CARE PUTEA FACE CE VREA DIN
GIULIANO GEMMA, dar această victorie târzie mi se părea de o tristeţe covârşitoare .. .
Referindu-ne la tinerii regizori români care s-au lansat după tine,crezi că se poate vorbi de un „Nou Val" În cinematografia noastră?
Te simţi apropiat de ace�ti cinea�ti?
Apropiat? Da. ,,Nou Val"? Nu. Sper că nu .. . Ar fi păcat ca oameni atât de diferiţi, atât de talentaţi (fiecare în felul său), să-şi compromită marea lor aventură personală, destinul lor individual, pentru o strategie de grup, indiferent cât de mediatică s-ar putea dovedi o nouă „Dogmă", de exemplu. Pe de altă parte, criticii nu vor înceta să bată clopotele în sat, anunţând, la fiecare doi-trei ani, apariţia unei „noi generaţii". E mica lor marotă: le place să adune mere cu pere, să inventeze „valuri"
12
„Noul val" în cinematografia românească
(noi sau vechi), ,,generaţii" (de aur sau de sacrificiu), să organizeze talentul, prin natura lui haotic şi dezordonat, şi să-l repartizeze pe grupuri. Cam în acelaşi mod în care câteva sute de puşti debusolaţi, veniţi din diverse colţuri ale ţării şi neavând în comun decât o ladă de lemn, sunt aliniaţi unul lângă altul şi declaraţi brusc „batalion". Eu cred în două mari categorii: talente şi mediocrităţi. Talentele sunt, în general, individualiste, nesolidare, nu se recunosc unele pe altele, preferă să trăiască
în sălbăticie. Mediocrităţile sunt sociale, agresive şi atacă în haită. Criteriile lor de asociere ţin de instinct, nu de vârstă sau de program estetic. Acceptă însă cu încântare să fie etichetaţi ca „val", ,,curent" sau „generaţie". Şi, de regulă, primii care se agaţă de argumentul vârstei (al tinereţii sau, dimpotrivă, al experienţei) sunt impostorii.
E pericoloso sporgersi, lungmetrajul tău de debut, a avut premiera
mondială la Cannes În 1993. Acest film, cred eu, anticipează un
anumit trend, relevant pentru cinematografia mondială a ultimului
deceniu, către poveştile intersecta(n)te şi perspectivele multiple.
Dintre producţiile care au urmat la scurt timp, aş cita Pulp Fiction
(1994) al americanului Quentin Tarantino (impus şi el la Cannes
În 1992), Before the Rain (1994) al macedoneanului Milcho Manchevski sau El callej6n de Jos milagros (1995) al mexicanului Jorge
Fons. Cum Îţi explici acest fenomen?
Pizma şi invidia i-au împins să fure cu neruşinare ideile mele, profitând apoi de o publicitate net superioară ... Serios vorbind, nu ştiu ce să spun. Presupun că gustul pentru naraţiunea discontinuă era dans l'air du temps. Doar că prima versiune a scenariului la E pericoloso sporgersi, în forma de triptic care l-a consacrat, datează din 1984, cu mult înainte ca Tarantino să-şi fi preluat acel celebru post din spatele tejghelei la centrul
