Nae Caranfil
13
de închiriat casete video, care i-a transformat viaţa. Am fost un precursor? Atunci ce să mai spună sănnanul Kurosawa, care făcuse Rashâmon încă din 1950? Sau Welles cu Cetăţeanul Kane (1941)? Bun, hai să admitem că la ei multiplicarea punctelor de vedere se face prin intermediul unor personaje care depun mărturii succesive, într-un context justificat dramaturgie - proces judiciar în primul caz, anchetă jurnalistică în al doilea. Noi, ăştia mai, hm, postmoderni - adică eu, Quentin, Milcho, Jorge, Cristi (Mungiu) cu Occident (2002), plus nişte puşti mai noi, recrutaţi pe sprânceană - reluăm bucăţi de story fără jenă şi fără obligaţie, schimbăm perspectiva „c-aşa vrea muşchii noştri", deconstruim într-o veselie şi oferim publicului jocuri de puzzle, care mai de care mai alambicate. Remarci, cred, unda de sarcasm ce însoţeşte aceste consideraţiuni. Ea se datorează unei frustrări adânci: aceea de a fi văzut cum un film împlinit şi original ca E pericoloso sporgersi e îngropat în uitare şi în litigii juridice (ratându-şi, printr-un incredibil lanţ
de ghinioane, expunerea la care ar fi putut avea acces), în timp ce impactul său original scade în timp, din cauza numeroaselor filme apărute ulterior ce folosesc, până la epuizare, aceleaşi procedee.
Cum ai ajuns să realizezi coproducţia franco-italiană Dolce far niente # cum explici faptul că, la opt ani de la lansare, acest film este, practic, necunoscut publicului din România?
Do/ce far niente este adaptarea foarte liberă a unui roman de Frederic Vitoux, la care, probabil, n-aş fi ajuns niciodată de unul singur. Chiar dacă - ipoteză improbabilă - cartea mi-ar fi picat în mână, chiar dacă - ipoteză şi mai improbabilă - aş
fi citit-o, nu mi-ar fi trecut prin cap să fac un film pornind de la ea. Dar important este că i-a trecut prin cap producătorului
14
